Profeţia care a ascuns viitorul, desenată pe pereţii unei biserici din România

Mii de oameni au călcat pragul acestei biserici. Mulţi au venit aici pentru a-şi găsi liniştea sufletească sau pentru a se despovăra de păcate, alţii au venit pentru a asculta slujbele pline de înţelepciune şi dragoste ale părintelui.

Însă acum, după ce părintele Arsenie Boca nu mai este, au rămas în urma lui picturile. Desenele care împodobesc pereţii bisericii sunt atât de speciale, încât unii chiar cred că ascund profeţii despre ce va urma.

Făcute în 1968, aceste desene ilustrează atacurile de la 11 Septembrie, dar şi căderea comunismului sau lansarea navetei Discovery. Iniţial nimeni nu le-a luat în seamă, însă acum foarte mulţi vin la biserica din Drăgănescu pentru a decripta mesajele ascunse în misterioasele desene.

Întinse în faţa oamenilor care intră, picturile au o poveste de o simplitate complicată. Mesajul este foarte clar şi scris cu litere roşii: „Fărădelegile atrag pedeapsa pe pământ„. Imediat lângă apare desenul şi toată prefigurarea evenimentelor care vor cutremura iremediabil lumea noastră: de la terorism, la modificarea genetica; de la globalizarea mondială la secularizarea new-age a bisericii lui Hristos.

Încă din anii 1940, părintele a făcut o profeţie legată de evoluţia şi declinul comunismului: „”Zdreanta roşie, secera şi ciocanul, steaua cu cinci colţuri o sa dispară, dar va veni steaua cu şase colţuri, anarhia, şi va fi vai şi amar de lume (…) Asta va fi peste mulţi ani, şi nouă, Dumnezeu nu ne va hărăzi să vedem acele vremi (…) Mie nu-mi va fi dat să văd, după sărbătoarea deşartă a victoriei, câţi dintre cei drepţi au mai rămas. Căci după această victorie deşartă, puţini dintre cei drepti vor fi în picioare şi la sărbătoare. Peste tot vor fi naimiţi (vânduţi duşmanului) şi abia atunci va începe o nouă luptă, fără jertfă de sânge, dar la fel de lungă ca şi cea pe care am început-o noi acum!”.

Cu ştiinţă aţi dezlănţuit cataclismul stihiilor asupra voastră. Aşa vă trebuie. Aţi început sfârşitul lumii!„, mai spunea părintele. „Imi pare rău pentru voi. Frica e de la diavol… Îmi pare rău pentru voi. Vor cădea mulţi dintre cei aleşi. Vă vor pune impozite, taxe şi alte dări. Nu veţi mai putea fi sfinţi… Acum nu mai e timpul sfinţilor. Acum începe timpul mucenicilor”.

„Prezentul este doar viitorul trecutului” sunt cuvintele care ar trebui să ne dea de gândit şi să încercăm să găsim simbolistica unei vremi a pocăinţei şi iertării în sânul lor.

Antena 3

Parintele Gheorghe Calciu, despre idolii moderni

Trăim într-o lume în care creştinismul nu este iubit, în care modernismul, ştiinţa şi libertinajul lovesc cu putere în creştinism. Contemporanii noştri îşi bat joc de noi, zic că a crede în Dumnezeu înseamnă că eşti înapoiat mintal.

Într-adevăr sunt oameni de ştiinţă, oameni cu foarte multă carte, care nu reuşesc să facă saltul peste hotarele cunoaşterii lor intelectuale, fizice şi senzoriale. Dincolo de toate acestea văzute te întrebi ce este, dar ei nu se întreabă. Dracul îi ţine pe loc, nu le dă voie să ajungă la Dumnezeu, fiindcă ei înşişi se tem.

Nu este aşa de simplu să renunţi la tot, să faci saltul în divinitate. Nu este simplu pentru noi să renunţăm la toate, nu? Să renunţi la orgoliu, la poziţia ta, la situaţia ta economică şi să zici:

„Azi e duminică, nu lucrez, mă duc la biserică! Azi e sărbătoare, nu mă duc la petrecere, mă duc la biserică să-L slăvesc pe Dumnezeu! Toate celelalte le fac în alte zile”.

Este greu să facem lucrul acesta.

Uitaţi-vă câţi oameni sunt în biserici în zile de sărbătoare şi câţi stau pe la casele lor! Nu au nici o scuză, pentru că astăzi educaţia religioasă este liberă. Aud vorbindu-se pe stradă, văd şi la televizor vorbindu-se despre Dumnezeu de sărbători şi nu vin la biserică. Ei nu pot face parte dintre aceia despre care Scriptura spune că nu li s-a vestit cuvântul lui Dumnezeu şi nu sunt vinovaţi. Li s-a vestit cuvântul lui Dumnezeu, cunosc acest cuvânt, ştiu care le este datoria, dar nu se pot despărţi de lumea lor, de situaţia lor, de idolatrismul lor. Şi-au făcut idoli din avere, din poziţia socială, din frumuseţe, pictură, artă, muzică, uitând că deasupra acestora, Cel mai frumos şi Cel mai bun este Dumnezeu.

Într-o lume în care nu ni se cere martirajul, ni se cere măcar curajul de a mărturisi în faţa ateilor pe Dumnezeu şi de a suporta batjocura celor care nu ştiu nimic, decât numai ceea ce văd şi cunosc cu mintea. Pentru că noi cunoaştem prin credinţă mai mult decât orice, cunoaştem pe Dumnezeu, pe Iisus Hristos – Adevărul.

Parintele Gheorghe Calciu: “Biserica este ezitantă, s-a obişnuit cu o anumită o­be­di­enţă faţă de stăpânire în timpul comunismului şi nu iese din aceasta”

Parintele Justin Parvu: „Iată că şi pământul, şi izvoarele şi apele strigă împotriva nesimţirii noastre”

Părinte, vorbeam dată trecută despre exploatările de la Roşia Montană prin care ni se fură aurul de către nişte firme străine. Acum, prin aceleaşi metode vor să ne fure şi cuprul şi, mai rău decât atât, au în proiect exploatarea de gaz de şist, o operaţiune foarte periculoasă pentru populaţie, prin fracționare hidraulică. Sunt dovezi din Statele Unite şi din alte părţi ale lumii cum exploatarea acestui gaz contaminează pânza freatică, otrăvind apa pe care o bem. Cum ne putem opune acestor proiecte?

– Cine au fost toţi cei care au exploatat adâncurile pământului şi bogăţiile noastre naţionale până acum? Tot străinii. Străinii luau veniturile, iar ţăranul nostru stătea şi trudea în adâncimea pământului. În 1949–1950, am intrat într-o zonă minieră. Eram vreo 800 de deţinuţi politici şi am văzut oamenii aceia slabi, cu ochii duşi în fundul capului, cu obrajii teşiţi. La un moment dat, în mină acolo, ce am observat noi? Aruncai, de pildă, un chibrit. Nu prea aveam noi voie să purtăm chibrituri pentru că reprezentam un pericol pentru ei. Dar aşa din întâmplare mai găseam pe la atelierele noastre câte un chibrit, pe ici pe acolo, şi aruncam băţul aprins în şanţ, în apa care curgea, pentru că în pământ erau foarte multe izvoare. Sunt pungi de apă înăuntru şi când ai pătruns un izvor din acesta cu perforatorul, inundă tot, de ia şi carnea de pe tine; aşa forţă puternică are. Apa aceea este foarte sărată. Cum te-a atins o picătură din apa aceasta, parcă îţi perfora corpul şi făcea gropiţe în tot corpul. Ei bine, când am aprins noi chibritul, apa aceea s-a aprins şi te uitai cum arde apa. Exact cum ai pune într-un pahar cu apă nişte spirt, păi apa asta arde ca şi spirtul. Când ai aruncat-o, moleculele ei merg una după alta şi iau foc. Era vorba despre acest gaz de şist, pe care vor să îl exploateze ei acum, pentru că nu mai au ce fura de la suprafaţă, fură din adâncurile pământului. Însă aceste zone au şi un efect foarte negativ pentru că îţi infectează aerul, atmosfera. Citește mai mult din acest articol

Nicolae Steinhardt despre fidelitate

Dintre virtuţi, fidelitatea (ori credincioşia, cum îi spun de preferinţă poporul şi scriitorii români) e mai puţin evocată decât celelalte. A jura ceremonial ori lăuntric credinţă unui om, unei cauze, unui principiu, unei idei înseamnă a te lega să-i fii întotdeauna leal şi devotat şi oricând gata a-i veni în ajutor. Fidelitatea implică un raport cordial şi personal chiar faţă de o abstracţiune: o statornicie, o nestrămutare, o căldură. Te arăţi demn de încredere absolută în orice împrejurări, la bine şi la rău, în ceasuri de îndoială, în vremuri de restrişte, la mari primejdii, în mlaştină şi pe grohotiş, când se înfiripă clipele deznădejdii. Dacă acel căruia, nepripit, i-ai făgăduit credinţă nu mai crede în el însuşi ori în cauza pentru care luptă (ori în modul de viaţă, de gândire, ce-i este propriu) în tine, totuşi, să poată crede, să preferi tu atunci curajul, puterea de îndurare, stăruinţa, vioiciunea care pe el l-au părăsit, să-i devii tu lui călăuză şi stâlp de înţelepciune, toiag, cetate întărită, lumină, înger păzitor. Citește mai mult din acest articol

Pr. Amfilohie Branza – Despre marturisirea Credintei

„Turma mica rastoarna carul mare”.

Să nu ne uităm martirii – ÎPS Iustinian Chira: „Uitarea aduce pedeapsa”

– Cum îi priviţi pe cei care au pătimit în închisorile comuniste?

– Toţi aceştia care au pătimit în închisori au fost mielul de jertfă pentru iertarea păcatelor poporului român. Ei au fost aruncaţi în gura celor fără de Dumnezeu, ca să ispăşească păcatele noastre, ale tuturor. Ei s-au jertfit pentru noi.

Şi chiar dacă acuma se pune problema ca să fie trecuţi în rândul sfinţilor, ei nu trebuie să fie trecuţi în rândul sfinţilor. Ei sunt sfinţi, prin sacrificiul lor. Oficial, pe dumneavoastră, domnule Vasile, vă admir şi vă binecuvântez şi mă bucur că vă luptaţi să fie trecuţi din puşcării în Sinaxare, în rândul sfinţilor. Adică să fie şi oficial trecuţi, recunoscuţi, declaraţi sfinţi. Dar ei sunt, de fapt, sfinţi. Ei s-au sfinţit, s-au sanctificat.

Am citit astă-noapte cartea aceasta, Din temniţe spre Sinaxare. Toţi aceştia s-au purificat total, a fost ca o la­crimă fiecare dintre cei care au murit în temniţă. Ca o la­cri­mă curată a fost trupul fiecăruia, şi gândul şi viaţa fie­că­ruia. Erau sfinţi, absolut sfinţi, toţi care au murit în în­chi­soare, dar absolut toţi care au murit în temniţă, toţi. Aşa că, de aceea, despre aceste sacrificii uriaşe e greu să vor­bim. Vorbele nu pot exprima aceste realităţi, aceste sa­cri­ficii extra­ordinare… eu le trăiesc: ziua, noaptea, mă gân­desc la eroii şi la martirii neamului românesc.

Ieri noapte mă gândeam la familia lui Constantin Brâncoveanu. Teribil, pentru că n-a fost niciun motiv ca să fie condamnat de către turci acest Constantin voievod, ca­re a fost un voievod mai mult decât creştin (era sfânt din via­ţă; a Citește mai mult din acest articol

Divna Ljubojević – Hristos a Inviat

Despre Arsenie Boca, la emisiunea „In premiera” (VIDEO)

Sa le dea Dumnezeu sanatate tuturor celor care au contribuit la acest material.

„Romania, te iubesc!”: Povestea arhiepiscopului Iustinian, pastorul credinciosilor din Maramures

http://www.stirileprotv.ro/lbin/video_embed.php?media_id=60566679&section=53&video_section_id=

Arsenie Boca – Bolnavii

48. Dumnezeu a pedepsit până şi cu lepră. Deci lepra şi orice lepră, urmărite la obârşiile ei, arată că păcatul sufletului atrage după sine pedeapsa trupului, dar îi aduce sufletului smerenia, sănătatea minţii.

Boala apare întâi în psihic. Aceasta este o propoziţie a medicinii moderne. Scriptura vedem că întregeşte cu lămuriri ceea ce spune medicina.Este o retragere a lui Dumnezeu din susţinerea sănătăţii omului. Poate chiar o izgonire a Lui.

49. Cei bolnavi să ţină regimul bolii în loc de post.

50. La boli grave aleargă la cel mai bun doctor.

51. Din trei pricini se îmbolnăveşte trupul:

1. De otrăvuri din lipsa postului. Carnea este o otravă şi se mistuie tot cu ajutorul unei otrăvi care este fierea;

2. Din naştere, pentru că fie mama sau tata nu a fost treaz când s-a zămislit copilul. Fugiţi de bărbaţi când sunt ameţiţi de băutură, ca de foc;

3. Din desfrânare, pentru că trec măsura cuvenită şi începe să-i doară spatele, spinarea, şalele, slăbesc nervii, devin iuţi şi nerăbdători. Toate acestea, pentru că nu şi-au înfrânat poftele (puterile). Este tocmai ca bogatul care sărăceşte. Aşa şi trupul care şi-a mâncat toată vlaga.

O SINTEZĂ A GÂDIRII PĂRINTELUI ARSENIE BOCA ÎN 800 DE CAPETE

Hristos a Inviat – Manastirea Camarzani

Ce s-ar intampla daca Hristos ar umbla astăzi prin lume

“Ştiţi ce s-ar întâmplă dacă Hristos ar umbla astăzi prin lume? Probabil că L-ar interna într-un spital de nebuni şi L-ar droga cu tot felul de medicamente. Lumea L-ar răstigni şi acum la fel cum a făcut-o acum două mii de ani”.

Părintele Serafim Rose”

Un adevarat exemplu: Patriarhul Pavle al Serbiei – Votul saraciei! (FOTO)

Sfârşit de şedinţă a Sfântului Sinod de la Belgrad. Patriarhul Pavle, după obiceiul său, doreşte să meargă la slujba vecerniei de la Catedrala Patriarhală. Ieşind însă din Palat, zăreşte în parcarea din apropiere o mulţime de automobile luxoase, de culoare neagră, şi întreabă:
–  Ale cui sunt aceste automobile luxoase?
–  Ale vlădicilor noştri, ve­niţi la şedinţa Sinodului, Prea Fericirea Voastră! – i-a răspuns un preot care îl însoţea.
–  O, Dumnezeu să-i vadă! Cu ce ar fi mers aceştia, oare, dacă nu depuneau votul sărăciei?

Diaconul care l-a însoţit până de curând pe Patriarhul Pavle în preumblările acestuia prin Belgrad povesteşte despre o lecţie primită din partea marelui ierarh, pe când mergeau ei o dată, împreună, la Biserica Banovo Brdo.
–  Cu ce vom merge acolo? Cu maşina? – a întrebat diaconul.
– Nu. Cu autobuzul! – a răspuns Patriarhul, categoric.
–  E aglomeraţie mare, zăpuşeală de nedescris în autobuz. Nu e nici foarte aproape…
– Mergem aşa! – i-a retezat vorba, scurt, Patriarhul.
–  Prea Fericirea Voastră – a încercat să îl înduplece din nou dicaonul –, e vară, iată, şi multă lume merge la Insula Ţiganlia, la ştrand. Oamenii merg mai mult goi în autobuz. Nu se cade…
–  Ştiţi ce, părinte, – a răspuns atunci, liniştit, Patriarhul – vede fiecare ce vrea!

Neagonisirea

Patriarhul Pavle refuza adeseori chiar şi salariul care i se cuvenea, mulţumindu-se doar cu pensia de fost episcop de Raska şi Prizren. Chiar şi mantia şi-o cosea singur. Tot singur îşi repara pantofii… Şi tot îi mai rămâneau bani din pensie, care nu era deloc mare. Pe aceştia îi da săracilor, ori îi dona în scopuri caritabile.

Povestec martorii că la solicitarea unor episcopi de a le fi mărite salariile, prin 1962, Pavle, episcop pe atunci, s-a mirat de acest fapt: „Pentru ce să fie mărite, dacă nu suntem în stare să cheltuim nici ceea ce avem?!”.

Gradimir Stanici, directorul tipografiei patriarhale din Belgrad, povesteşte:
„Preafericirea Sa îşi dactilografiază de unul singur cărţile. Pe hârtiile pe care scrie, aproape că nu vezi marginea; distanţa dintre rânduri, de asemenea, este insesizabilă. Economiseşte hârtia, după cum s-a deprins, căci mai înainte hârtia era foarte preţioasă. Textele Patriarhului sunt atât de clare, încât la ele aproape că nu este nevoie de vreo intervenţie”.

Vedeniile

Odată, în cabinetul Patriarhului, pe când acesta discuta cu un funcţionar din Patriarhie, a dat buzna un om de aproape 50 de ani, cu ochii mari şi cu privirea ca de jăratec. A început să povestească precipitat că a venit să comunice ceva foarte important… Patriarhul l-a poftit să se aşeze, ca să-şi tragă sufletul. Bărbatul însă a continuat să povestească cum că lui, în vis, i s-a arătat Maica Domnului, care i-a poruncit…
Patriarhul l-a ascultat plin de atenţie, dar l-a întrerupt du­pă o vreme cu asprime: „Dom­nule dragă, eu sunt ierarh de aproape 50 de ani, iar călugăr de şi de mai mulţi ani. În fiecare zi slujesc, iată, Sfânta Liturghie – şi mie nici măcar un înger nu mi s-a arătat până acum, iar dumneavoastră vi s-a arătat Maica lui Dumnezeu! Haide să fim serioşi, vă rog!”.

Luxul

Belgrădenii îl întâlneau, până nu demult, pe Patriarhul Pavle pe stradă, în tramvai, ori în autobuz. S-a întâmplat o dată, pe când patriarhul se plimba singur, urcând panta bulevardului Petru I, în drum spre Patriarhie, să oprească lângă el un Mercedes de ultimă generaţie. La volan, un preot al unei vestite parohii belgrădene. „Prea Fericirea Voas­­tră, permiteţi-mi să vă conduc” – l-a invitat, grijuliu, în maşină, preotul pe înaltul ierarh! “Indicaţi-mi doar direcţia!”… Patriarhul, urcând în automobil, îndată ce a pornit, a întrebat:
–  Părinte, dar cui aparţine maşina aceasta luxoasă?
–  Este a mea, Preafericirea Voastră!
–  Opreşte! – a poruncit atunci Patriarhul.
A coborât, şi-a făcut smerit semnul crucii, şi i-a spus preotului ce conducea:
–  Dumnezeu să vă aibă în pază!

http://tineretesiortodoxie.wordpress.com

Imagini de la inmormantarea Patriarhului, 19 noiembrie 2009

Pilda celor 10 fecioare

„Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare, care, luând candelele lor, au ieşit în întâmpinarea mirelui. Cinci însă dintre ele erau fără minte, iar cinci înţelepte. Căci cele fără minte, luând candelele, n-au luat cu sine untdelemn. Iar cele înţelepte au luat untdelemn în vase, odată cu candelele lor.

Dar mirele întârziind, au aţipit toate şi au adormit. Iar la miezul nopţii s-a făcut strigare:

– Iată, mirele vine! Ieşiţi întru întâmpinarea lui!

Atunci s-au deşteptat toate acele fecioare şi au împodobit candelele lor. Şi cele fără de minte au zis către cele înţelepte:

– Daţi-ne din untdelemnul vostru, că se sting candelele noastre. Dar cele înţelepte le-au răspuns, zicând:

– Nu, ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă şi nici vouă. Mai bine mergeţi la cei ce vând şi cumpăraţi pentru voi. Deci plecând ele să cumpere, a venit mirele şi cele ce erau gata au intrat cu el la nuntă şi uşa s-a închis. Iar mai pe urmă, au sosit şi celelalte fecioare, zicând:

– Doamne, Doamne, deschide-ne nouă. Iar el, răspunzând, a zis:

– Adevărat zic vouă: Nu vă cunosc pe voi. Drept aceea privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului.” (Matei 25, 1 – 13)

Cum l-a omorat Ţurca­nu pe tanarul Niţă Cornel, in lagarul de la Pitesti

Era pe la sfârşitul lunii februarie 1950, când într-o zi a fost introdus în cameră un tânăr student cu faţă de copil. Să fi avut vârsta de 19-20 de ani. Numele lui: Niţă Cornel.

A fost direct introdus în „focurile reeducării”, adică în torturi cumplite alături de noi ceilalţi.

Toată noaptea am petrecut-o în torturi groaznice aplicate de însuşi Ţurcanu sau echipa sa de peste treizeci de torţionari, toţi cu creierele „spălate” şi transformaţi în roboţi docili, fără altă voinţă şi iniţiativă decât cea impusă de Ţurcanu.

Pardoseala era stropită cu sânge, hainele celor torturaţi – la fel.

A trecut ora deschiderii, s-a servit terciul şi am fost obligaţi să stăm cu mâinile în buzunar, cu privirea fixă la bec, fără să facem nici cea mai mică mişcare în dreapta sau în stânga.

Ţurcanu a ieşit din cameră, dar peste un minut sau două a reintrat ca o furtună :

– Măi, fiţi atenţi. Avem control. Când strig drepţi, toată lumea se va ridica în picioare.

După câteva minute, primul gardian deschide uşa, zicându-i lui Ţurcanu: „Au intrat pe secţie!”

N-a terminat bine de zis, că uşa s-a deschis larg şi în cameră au intrat doi indivizi îmbrăcaţi civil şi doi îmbră­caţi militar, ambii având grade superioare.

Pe individul civil din frunte, care se vedea că e şeful „delegaţiei”, l-am recunoscut imediat după figură (căci făcea parte din biroul politic al comitetului central al partidului comunist şi pozele acestora erau atârnate peste tot). Era Iosif Chişinevschi, de naţionalitate evreu.

Al doilea civil era Alexandru Dumitrescu, al treilea, îmbrăcat militar, era generalul Nikolski (Grunberg, de naţionalitate evreu), iar al doilea îmbrăcat în uniformă era şeful securităţii din Piteşti.

– Ei, cum e? a pus întrebarea batjocoritor Iosif Chişinevschi.

În clipa aceea studentul cel tânăr adus în cameră abia cu o zi înainte ţâşni din locul său de lângă prici şi zise lui Iosif Chişinevschi:

– Sunt deţinutul Niţă Cornel. Cum să fie? Nu vedeţi şi dumneavoastră? Şi arată cu mâna spre ceilalţi. Suntem torturaţi.

Abia atunci am îndrăznit să privesc la figurile celor torturaţi. Erau pur şi simplu desfiguraţi. Feţele tumefiate, ochii umflaţi şi negri de lovituri. Unora le mai curgea încă sânge din gură. Era un tablou înspăimântător. Şi eu am fost torturat. Probabil arătam la fel ca ceilalţi.

– Ce, te plângi că sunteţi bătuţi? Asta nu-i nimic. Aţi fost aduşi aici ca să fiţi omorâţi! Să ziceţi „merci” de regi­mul „uman” pe care vi-l aplicăm! Zicând aceasta, au făcut cu toţii stânga-mprejur şi au ieşit grăbiţi din cameră pen­tru a evita orice replică a celor torturaţi.

Am rămas cu toţii înmărmuriţi de răspunsul primit şi „figurile” făcute de aceşti inspectori.

Spaima celor torturaţi a atins cota maximă.

Nu mai aveam cui să ne plângem. Simţeam că suntem pierduţi.

Ţurcanu a închis liniştit uşa camerei după inspec­tori, apoi privind crunt la Niţă Cornel, începu cu înju­ră­tu­rile cele mai abjecte şi josnice din repertoriul său:

– Să te dezbraci imediat!

Astfel, bietul Niţă s-a dezbrăcat în pielea goală. A fost legat cu mâinile la spate de doi din roboţii lui Ţurca­nu. Între mâini fu introdus un par gros ca să reziste şi cei doi l-au ridicat la înălţimea priciului de la etaj până a ră­mas aşa spânzurat în cea mai dureroasă poziţie.

A luat apoi Ţurcanu o bâtă mai groasă (cam cât mâ­na mea) şi a început să-l lovească pe Niţă. Apoi, adre­sân­du-ni-se nouă celorlalţi – care priveam îngroziţi, ne-a zis :

– Iată ce o să păţească cel care va mai îndrăzni să iasă la raport!

Bestia de Ţurcanu îl lovea cu parul peste faţă cu o ferocitate crescândă.

La fiecare lovitură peste obraz capul îi era zvârlit în dreapta sau în stânga, dând impresia că gâtul secat de car­ne se va rupe şi va zbura cât colo, rostogolindu-se.

Am auzit cum la o lovitură mai puternică oasele fa­ci­ale i-au fost zdrobite. Am auzit un sunet stins şi surd ca sfă­râmarea unei coji de nucă subţire. La altă lovitură i‑au sărit mai mulţi dinţi din gură. Ochii i‑au sângerat hol­baţi, gata să iasă din orbite, cu groaza şi spaima tipărită în ei. Începu să vomite cu cheaguri de sânge şi o picătură de sânge i se prelingea din ureche. Nu-mi pot da seama cât a du­rat supliciul acestui martir, căci fiecare clipă părea o veşnicie.

La un moment dat a scăpat capul în jos, dând semne de moarte. Chiar şi astfel, cu capul bălăngă­nind fără viaţă, l-a mai lovit de câteva ori, până când unul din cei ce‑l ţineau spânzurat i-a zis lui Ţurcanu:

– A murit.

– (…) Ce dacă a murit? Cu un legionar mai puţin.

Trupul fără viaţă şi faţa aceea gingaşă de copil zdrobită înspăimântător. Sânge cu carne amestecat zăceau a­cum în mijlocul camerei. Dar pofta de tortură a lui Ţur­ca­nu încă nu se potolise, ci privea ca o fiară în dreapta şi stânga, gata să sfâşie şi pe alţii.

– Aduceţi o pătură!

Pe loc au adus o pătură în care au înfăşurat cadavrul şi astfel l-au scos afară pe coridor de unde l‑au luat gar­di­e­nii să-l ducă mai departe.


[1] Fragment din volumul Mărturii…, mărturii…, cap. 33-34, citat în revista Atitudini, nr. 7/2009, pp. 68-69 (n. ed.).

Din cartea Mărturisitorii din închisorile comuniste. Minuni. Mărturii. Repere. Editura Areopag

Părintele Liviu Brânzaş: „Nu pot fi ateii şi cinicii de ieri, fi­lan­tro­pii şi apărătorii de azi ai credinţei strămoşeşti”

Pentru orice creştin de bună credinţă este evident că cea mai mare lacună a vieţii bisericeşti a fost absenţa iu­bi­rii de adevăr şi, mai ales, a capacităţii de jertfă. În vre­muri di­ficile pentru destinul creştin, a nu suferi pentru Hris­tos e­chivalează, de fapt, cu o abdicare de la marile im­pe­rative şi constituie o impietate. Jertfa este cea mai sig­ură şi im­por­tantă contribuţie la întărirea credinţei şi a Bisericii.

Nu este permis ca un apostol să devină, sub nicio for­mă, colaborator voluntar al minciunii şi imposturii. Spi­ritul apostolic şi patriotic este categoric împotriva ideii de a servi credinţa prin compromis. Acest principiu a fost for­mulat atât de profund de Pascal, în timpul sublimei sa­le lupte pentru apărarea purităţii moralei creştine: „Nu este permis a se săvârşi nici cel mai mic rău ca să facă să tri­umfe cel mai mare bine, şi adevărul divin nu are nevoie de minciuna noastră”.

Nu putem să afirmăm că nu am avut libertatea de a ne realiza misiunea. Creştinul, şi în primul rând apostolul, are la dispoziţie, în orice condiţii, o stare de maximă liber­ta­te: libertatea de a refuza orice faptă care ar fi împotriva in­tereselor fundamentale ale credinţei, libertatea de a su­por­ta consecinţele demnităţii şi fidelităţii apostolice şi li­ber­tatea – suprema libertate! – de a lupta pentru credinţă pâ­nă la martiriu. Numai aşa se face dovada credinţei în în­viere şi în triumful final.

Nimeni nu este obligat să-şi asume o misiune grea în vremuri de cumpănă, dar odată asumată, se impune da­to­ria de a o împlini cu onoare până la capăt. Este greu de ac­ceptat pentru comoditatea şi laşitatea noastră, că, în momentele de prigoană, locul aspiranţilor spre culmi este în temniţă. Nu se poate crede cu adevărat decât în apos­tolii pe care îi urăsc şi îi persecută duşmanii lui Hristos!

Lipsa capacităţii de jertfă a determinat slăbirea prestigiului Bisericii şi are în prezent drept consecinţă inadmisibila ruşine, ca în străvechea noastră patrie creşti­nă, presupusă a fi de acum liberă, creştinii, care formează zdro­bitoarea majoritate a populaţiei, să ajungă în situaţia pa­radoxală de a cerşi de la o minoritate de atei şi liber-cu­ge­tători dreptul de a face instrucţie religioasă tine­retului. Citește mai mult din acest articol

Chemarea Parintelui Arsenie Boca – Cum am ajuns la Prislop

Mi-am dorit sa ajung la mormantul Parintelui Arsenie Boca inca de la inceputul lui 2011, dar nu stiam cand si cum voi ajunge la Prislop. In vara aceluiasi an, in prima zi de concediu, mi-am zis sa ma duc pana la biserica de lemn de langa spitalul mare, unde mai vazusem afise cu privire la pelerinajele de la Prislop.

Desi nu planuisem ceva anume, am facut rost de cartea de vizita a celui care face astfel de pelerinaje. Ajuns acasa, l-am contactat pentru a obtine mai multe detalii si, intamplator, mi-a spus ca tocmai in ziua urmatoare pleaca inspre Prislop (Hunedoara) si ca mai sunt locuri.

In nici o ora stabilisem toate detaliile, iar in seara zilei viitoare ajunsesem la destinatie. Cu siguranta ca toate acestea n-au fost nici pe departe intamplatoare si sunt sigur ca Parintele Arsenie Boca le-a aranjat dinainte. Evident ca scepticilor li se va parea banala intreaga poveste, dar, ce-i drept, ce poti sa-i ceri unui om care nu stie inca pe ce lume traieste?!

Recomand tuturor celor care au posibilitatea si ocazia de a ajunge in acest loc sa nu stea pe ganduri. S-ar putea ca viata sa ti se schimbe.

%d blogeri au apreciat asta: