Despre temperamente şi influenţa lor asupra caracterului – Arsenie Boca

În fiecare temperament se află avantaje care trebuiesc dezvoltate şi defecte care trebuiesc corijate.  Trebuie să menţionăm că nu se găseşte nici un tip exclusiv, nici pur sangvinic, nici pur nervos şi că nimeni nu se regăseşte şi nu se recunoaşte în mod absolut în nici unul din portretele date de naturalişti.

1. Temperamentul sangvinic este constituit prin predominarea sângelui, care dă un plus de viaţă, circulând cu rapiditate în întreg organismul, răsândind voiciunea şi dispoziţia. De aceea, în general, sanguinul este superficial şi schimbător. Imaginaţia lui puţin vagaboandă îşi formează visuri încântătoare care dispar pentru a face loc altora. Sensibilitatea este vie însă neconstatată, căci sanguinul trece repede de la râs la plâns. De la bucuria delirantă la neagra întristare. Este foarte sensibil la încercări şi suferă la cele mai mici indelicateţi, însă uită uşor. Foarte impresionabil dar schimbător, i se potriveşte proverbul „depărtarea ochilor, depărtarea inimii”. Spiritul sanguinului este scăpător, sesizează repede, dar nu aprofundează, adică cu mai multă lucire decât soliditate. Aceste calităţi de suprafaţă îi aduc totuşi succese: aprins cum este, mişcă suflete şi se lansează în acţiune. Sanguinul este vesel şi amabil, e fericit să trăiască, e bucuria societăţilor. Manifestă mai ales pietate sentimentală, suspină după cer, după eroism, însă cu condiţia să le obţină fără prea mari eforturi.
Ceea ce-i lipseşte sanguinului este voinţa statornică în hotărârile sale. El trebuie să ajungă să-şi stăpânească voinţa, are nevoie de o regulă care să-i susţină voinţa sa pe calea cea bună în mod constant. Sfaturile unui bun prieten îi sunt foarte utile, el are trebuintă să simtă că este iubit, că se interesează de el şi la atenţii răspunde cu multă afecţiune. Dacă cineva îl tratează cu multă duritate sau numai cu indiferenţă îi inchide inima pentru totdeauna.
Sanguinului dacă i se prezintă virtutea în aspectele ei atrăgătoare, repede va înţelege că trebuie să-şi purifice viaţa şi să iubească pe Dumnezeu până la eroism.

2. Temperamentul bilios sau coleric se caracterizează prin voinţa de a lucra şi a se consuma în lucru. Bilioşii sunt impulsivi, pasionaţi şi oameni de voinţă. Sângele lor bogat şi abundent traversează puternic muşchii şi ajunge în vine înnegrit de produsurile arderilor organice. Acete rămăşiţe se depun în straturile pigmentare ale pielii şi de aceea colericii au în general culoarea puţin galbenă. Cum aceste persoane cheltuiesc multă energie, ele sunt de obicei slabe, au trăsăturile ascuţite – trăsături care dau figurii un aspect aspru şi o expresie severă. Caracterele influenţate de acest aspect sunt orgolioase, ambiţioase, independente, geloase, neîncrezătoare, tăinuite şi gata să trateze pe alţii cu trufie, până la cruzime. Ei sunt de o apropiere seacă şi bruscă, de o realţiune dificilă şi dură. Foarte grăbiţi să mustre pe alţii însă ei nu suportă să fie mustraţi. La aceşti mari activi, sensibilitatea nu este deloc delicată. În trebuinţa ce simt de a acţiona, ei nu au timp să asculte suferinţele altora şi nici pe ale lor. Când întâlnesc obstacole devin violenţi şi mânia lor este teribilă şi de temut. Când sunt învinşi păstrează ura în inima lor până ce se răzbună. Avantajele acestui temperament: activitate, energie, voinţă şi iubire de tot ce este frumos şi măreţ. Dacă pot studia, bilioşii acumulează multe cunoştinţe datorită obişnuinţei de a lucra până la oboseală. Asemenea persoane ar fi nepreţuite dacă ele ar şti să-şi stăpânească şi canalizeze energiile. Persoanele bilioase trebuie conduse cu blândeţe şi bunătate căci un procedeu graţios le calmează şi împiedică inflamaţia bilei lor.

3. Temperamentul nervos şi melancolic
Nervoşii sau melancolicii, numiţi atro-biliari (bilă neagră) din cauza tendinţelor spre melancolie, se disting prin predominarea sistemului nervos asupra celorlalte părţi ale organismului. Ei par a avea puţin sânge şi destui nervi – mai multă sensibilitate decât activitate. Culoarea lor este pală, se resimt de cele mai vibraţii ale temperaturii şi mai ales la toate emoţiile sufletului.
Melancolicii sunt de o sensibilitate extremă, vorbesc sub impresiunea momentului şi spun cuvinte pe care le regretă imediat – căci ei nu se mai posedă în aceste momente de exatalţiune. Iubirea şi ura îşi împart viaţa acestor persoane. Din propria lor iniţiativă nervoşii fac puţin, însă când sunt exaltaţi acţiunea lor devine febrilă, chiar violentă, dar ei se uzează repede prin aceste eforturi nervoase.
Sensibilitateaeste mai puţin iute decât la sangvinici, însă mult mai profundă. În timp ce la cea mai mică dificultate sanguinul se agită, nervosul pare calm şi insensibil deşi resimte impresiunea dureroasă până la inimă. În timp ce sanguinul respinge injuria ca pe un cărbune aprins, nervosul o lasă să-l impresioneze.
Nervosul (melancolicul) nu se încrede în sine însuşi. El iubeşte binele, însă se crede neputincios să-l realizeze şi suferă de bolile pe care i le provoacă imaginaţia lui. Nu este lipsit de inimă şi o oferă delicat şi fidel, însă el suferă mai mult decât se bucură: căci sau simte că nu i se răspunde cu aceeaşi dragoste, sau timid şi stângaci, el nu ştie sau nu poate să-şi exprime durerea ce o încearcă.
Într-adevăr nervosul nu este deschis, expresiv ca sangvinul. Neîncrederea sa faţă de alţii măreşte şi mai mult melancolia sa. El atribuie uneori uitărilor aparente, vorbelor banale, procedurilor indiferente, o gravitate pe care nu o au şi vede în cei ce-l supără involuntar, persecutori şi călăi. Dacă-l stăpâneşte vreo antipatie, nu mai poate suporta acea persoană şi obsesia îl duce până la nebunie. Pentru nervos lucrul intelectual este obositor şi nu poate dura la el mult timp.
Cum tot răul la nervos vine de la voinţă, care e supusă la eclipse, nervosul trebuie să se convingă că supărările şi depresiunile vin de la slăbiciunea lui organică. Aceste persoane sunt potrivite pentru activităţile contemplative, căci nefiind aşa de răspândite cu sufletul ca sanguinii, se fixează mai mult şi aprofundează mai bine.

4. Temperamentul flegmatic sau limfatic
Aceste temperament este determinat de predominarea limfei în sânge. Persoanele cu acest temperament au o aparenţă moleşită, un aer de neînsemnătate. Nu trebuiesc confundaţi limfaticii cu apaticii, care sunt leneşi potenţi, şi nici cu amorfii, ci ei sunt persoane de valoare. Sensibilitatea flegmaticilor nu este nici iute, nici fină, ci profundă.
Inteligenţa lor poate să fie deschisă şi chiar judicioasă, însă ea nu este îmbogăţită de imaginaţie. Limbajul lor este just, clar şi pozitiv – mai mult decât este colorat şi antrenat. Ei pot deveni de o mânie şi o ambiţie îndărătnică, care nu dă înapoi dinaintea nici unui exces.
Flegmaticii sunt prudenţi, rezervaţi, nu merg decât la sigur şi ajung la scop fără să jignească pe cineva. Totuşi ei lasă să le scape ocaziuni favorabile – sunt din acei care nu sting fitilul până fumegă încă şi ocolesc obstacolele în loc de a le sfărâma. În timp ce biliosul trebuie înfrânat, flegmaticul trebuie stimulat. Este bine să li se impună o ocupaţie intelectuală sau corporală care să-i absoarbă fără însă a-i copleşi. Judecata flegmaticilor este dreaptă şi înţelege utilitatea observaţiilor şi chiar a reproşurilor adresate lor cu bunătate şi fermitate.

Dacă cineva nu-şi dă seama de ceea ce este, nu înţelege nici trebuinţa de a se corija, de a se îmbunătăţi ca fire.

Pentru a realiza calităţile cele mai de dorit ale caracterelor, să facem un împrumut de la cele 4 tipuri: de la sanguin vom lua buna dispoziţie, de la nervos, profunzimea şi delicateţea sentimentală, de la bilios, activitea şi tenacitatea, de la flegmatic, stăpânirea de sine, prudenţa şi spiritul de continuitate.

Arsenie Boca – Tinerii Familia Şi Copiii Născuţi în Lanţuri