Ioan Ianolide – Eliberarea din inchisoare


Era luna iulie şi încă ni se spunea că nu vom fi eliberaţi dacă nu ne reeducăm. În starea în care mă găseam eu nu mai aşteptam decât moartea. Totuşi în zilele din urmă ale lunii au început să plece sute de oameni zilnic.

Am fost dus în celular. Mi s-au dat zdrenţele personale pe care le mai aveam după mai bine de 20 de ani de temniţă. Încă nu ştiam şi nu credeam că voi fi eliberat. Totuşi în ziua de 31 iulie mi s-a pus în mână foaia de eliberare şi un bilet de tren până la Bucureşti. Am avut un şoc şi am plâns spasmodic… Nu-mi venea să cred. Nu ştiam unde să mă duc şi nici cine mai trăia din familie. Tata fusese categorisit chiabur şi deci era greu de crezut că familia mea mai locuia în casa bătrânească. Nu ştiam decât de o rudă mai îndepărtată din Bucureşti care avea şanse să fi supravieţuit şi am cerut să merg la ei. Mi se părea că se învârteşte totul cu mine.

Am fost urcat într-un camion şi dus la gară cu un întreg grup ce mergea la Bucureşti. Era 1 august 1964. Am plecat plângând. Se rupea inima în mine de durere, de umilinţă, de neputinţă. Eram învinşi, definitiv învinşi. Din miile de oameni din Aiud câteva zeci se reeducaseră, purtându-se cum nu se poate mai josnic iar marea majoritate au încercat să se strecoare, fiecare cum a putut şi cum a crezut de cuviinţă. Au mai fost şi vreo două sute care au rămas intransigenţi, necompromişi, bravi. Acum părăseam cu toţii temniţa, slabi, zdrenţăroşi, murdari, umbre ale celor ce fusesem cu 20 de ani în urmă. Mulţi au plecat pe tărgi fiind bolnavi. Toţi arătam jalnic. Aşteptam în fiecare staţie să ne aresteze şi să se termine gluma asta proastă dar ne înşelam: mergeam de fapt spre temniţa cea mare.

Mi se părea că port în mine un mormânt, că mă mişc într-un mormânt şi că mă duc spre un mormânt. O, îmi spuneam, cât de fericiţi sunt cei ce au murit şi n-au mai apucat să trăiască amărăciunea acestei eliberări!

În camion oamenii au început să dea frâu liber gândurilor:

– Nu ne eliberează comuniştii, ci americanii! a zis un democrat.

– S-a terminat cu ei, sunt pe drojdie. Vor urma alegeri libere şi-i facem zob! căuta să mă convingă un altul.

Ascultam cu îngăduinţă aceşti oameni care trăiau din iluzii.

-Nu din slăbiciune ne eliberează, le-am spus, ci din putere. Nu le mai este frică de noi. Nouă ni s-a luat chiar şi şansa de a muri ca martiri!

Atunci foarte aproape de mine cineva a şoptit o vorbă care m-a cutremurat:

– Dacă ar fi să-mi iau viaţa de la început, aş repeta drumul pe care am mers!

Peste vreo zece ani aveam să-l întâlnesc pe acest om în Bucureşti. Când m-a văzut s-a speriat, s-a schimbat la faţă şi a vrut să fugă, dar fiind prea aproape a bâiguit ceva şi s-a făcut nevăzut! Ce se întâmplase? Oare reeducarea, oare azilele psihiatrice? Ce metodă diavolească sfărâmase acest munte de caracter?!

Dar să revin la ziua eliberării. Urcasem într-un tren muncitoresc. S-a dus vestea că suntem într-un compartiment şi veneau bieţii oameni să ne vadă. Unii cutezau să intre în vorbă, alţii ne întindeau un codru de pâine şi toţi participau la marea noastră durere, deşi nu realizau faptul că noi nu avem un ban de tramvai în buzunar.

Când am coborât în Gara de Nord am cerut unei femei nişte mărunţiş şi ea mi-a dat tot ce avea în buzunare. Era o femeie de serviciu pe undeva. Pe peron aşteptau familiile deţinuţilor. Am întâlnit o mamă cu doi copii mărişori, toţi plini de groază, care ne-a întrebat:

– Nu cumva aţi auzit de X? Este soţul meu şi tatăl acestor copii. Toţi vin, numai de el nu aflu nimic. Chiar dacă ştiţi că a murit, spuneţi-mi deschis, căci nesiguranţa în care tremură de zece ani inima mea m-a distrus!

– Doamnă, mamă scumpă, i-am răspuns, iartă-ne dar nu-ţi putem uşura suferinţa, căci nu-l cunoaştem pe soţul dumitale. Dar dacă în două-trei zile nu va sosi, poţi să nu-l mai aştepţi!

Plângea ea, înotau în lacrimi cuvintele noastre.

Căutam pe peron să văd silueta logodnicei mele dar nici ea şi nici nimeni din familie nu mă aştepta. Am ajuns la tramvai dar nu mai ştiam cum circulă. Am vrut să dau un telefon dar nu ştiam cum mai funcţionează. În cele din urmă am ajuns la rudele mele. Nu mă înşelasem, erau tot acolo. Numai că în locul vilei lor muncite cu trudă era acum o grămadă de cărămizi, amintire a bombardamentelor aviaţiei anglo-americane. Prezentul şi trecutul mă săgetau deopotrivă. O femeie grăsună, cam lălâie, s-a repezit şi m-a sărutat plângând în hohote. Era o muncitoare activistă de partid care făcuse mult rău în jurul ei, ameninţând, lovind, denunţând dar care ajunsese să vadă în cele din urmă realitatea crudă şi mincinoasă căreia îi slujise. A avut faţă de mine o răbufnire a sufletului ei mediocru, contradictoriu şi confuz.

Rudele m-au primit cu milă şi lacrimi. Simţeam că au ceva să-mi ascundă. Doream să aflu de logodnică, de părinţi, de fraţi.

– Da, da, Petrică e bine, locuieşte în Bucureşti. Şi Mărioara are două fete, este în casa părintească. Nenea (adică tata) e puţin bolnav, dar o să-i treacă, e uşor!

– Mama?

– Maică-ta s-a prăpădit cu dorul tău în inimă acum trei ani!

Mi-am adunat atunci ultimele puteri:

– Dar logodnica?

– Ai s-o vezi, e bine, sănătoasă!

– S-o văd? Dar ce face?

– Te-a aşteptat până mai un an. S-a dus zvonul că ai murit. Toţi am sfătuit-o să se căsătorească, că i-a fost destul să te aştepte optsprezece ani!

– Şi? am întrebat eu.

– Şi şi-a găsit un om de omenie cu care s-a căsătorit!

M-am încovoiat şi am izbucnit într-un plâns înfundat, care nu se va sfârşi niciodată din sufletul meu. Totul era un dezastru, o ruină, o paragină iar eu o nălucă, o arătare, o himeră.

M-am lăsat în voia rudelor mele. De mână cu doi bătrâni am pornit într-o lume nouă, ostilă, pustiită.

 Din cartea Intoarcerea la Hristos – Ioan Ianolide

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: