Asasinarea lui Eminescu (III)


Povestea lui Grigore Ventura despre evenimentele petrecute pe traseul Capşa – Cotroceni – Băile Mitraşevschi pare ruptă dintr-o fantasmagorie şi nu e de mirare că autorul ei a evitat toată viaţa să-i dea greutate prin publicarea într-un ziar sau o revistă. La toate provocările prietenilor, Ventura a ridicat din umeri şi a continuat să povestească acest episod în stînga şi-n dreapta, uneori cu variante prescurtate, aşa cum se păstrează în memoriile diverselor persoane. Chiar dacă prima relatare pe larg a acelei după-amieze, în care este citată opinia unui presupus participant direct la evenimente, a apărut abia în 1911, sub semnătura lui Al. Ciurcu (D 31), sîntem obligaţi şi azi să luăm în considerare povestea lui Ventura, chiar dacă nu înţelegem cum de ea a reuşit să se impună ca fiind redarea exactă a realităţii.
Să nu uităm că Ventura era redactor chiar la ziarul lui Galli, „L’independence roumaine”, şi că Eminescu a scris textul „Pentru libertatea presei…”, din 29 iunie 1883 (de fapt, din 28 iunie), în care protesta faţă de interzicerea publicaţiei respective şi exilarea patronului! Aşadar, cu certitudine, cînd Eminescu a venit la Capşa, Ventura ştia conţinutul articolului scris de acesta în „Timpul”. Faptul că, în toată relatarea sa, nu scoate o vorbă despre atitudinea lui Eminescu, naşte noi întrebări atît asupra prezenţei lui Ventura la Capşa, cît, mai ales, asupra autenticităţii relatării sale despre ceea ce spune că s-a întîmplat acolo.
Trebuie subliniat faptul că, la vremea aceea, nu erau cunoscute detaliile de care dispunem noi astăzi. Ştim că povestirea lui Ventura a apărut abia în 1911, „Însemnările zilnice” ale lui Maiorescu în jurul anului 1930, scrisorile Liviei Maiorescu în 1937, scrisoarea lui Constantin Dimitriu către Mihai Brăneanu mult mai tîrziu, iar documentele din Arhiva Serviciilor secrete austriece abia acum cîţiva ani. Contemporanii acelor ani ar avea, deci, în parte, o scuză că nu au putut să afle adevărul despre întîmplările din ziua de 28 iunie 1883. Noi, însă, generaţiile ultimilor 50-60 de ani nu vom fi iertaţi niciodată dacă nu lămurim deplin această crimă comisă împotriva lui Eminescu. Cu atît mai puţin aceia care au primit cu ostilitate eforturile unor cercetători, precum Theodor Codreanu sau Nicolae Georgescu, de a scoate din conul de dezinteres evenimentele din vara anului 1883.
Înainte de a analiza punct cu punct povestea lui Ventura, să trecem în revistă alte patru relatări despre acea fatidică zi.
CONSTANTIN DIMITRIU: „Cît despre Eminescu nu mai încape speranţă de îndreptare.
Cum a auzit că fratele tău – acum cîteva săptămîni -, în loc să plece, a luat bani din toate părţile, umbla agitat ziua-noaptea, cheltuia, iar împrumuta bani etc şi de plecat acasă, nu putea. Avea groază. Însuşi a prevestit pe unii amici, să îngrijească de el, că-şi va perde minţile.
În cele din urmă brusca pe toată lumea. A ameninţat cu revolverul pe Miulescu în prezenţa lui Ciuflecu; Simţion, inginerul la care stetea mai mult, a observat că nu e lucru curat, noi nu-l mai vedeam, căci el avea concediu de plecare. Eminescu simţindu-se însuşi decăzînd a simţit totodată că vor fi siliţi cei de lîngă el să-l asigure la Balamuc. Deci a fugit într-o baie unde a stat mai toată ziua ascuns. Îşi rupse toate hainele, aruncîndu-le în apă. Cînd s-au dus acolo cu autoritatea, doctori etc, el s-a luptat contra tuturor; a fost şi Ocăş; l-au pus în fine în cămaşa de forţă şi l-au dus la Şuţu, unde amicii au să plătească 300 fr. pentru el. Acolo îl vizitează mai des Ocăş, ducîndu-i rufe; acum doctoru’ nu mai primeşte pe altcineva, zicînd că face rău pacientului. El tot aiurează despre cîte în soare şi lună!
Are insomnie – deci nu va suferi mult timp!” (D 86)
NICOLAE PETRAŞCU: „Întors la Bucureşti, în ziua de 28 iunie, după cîteva nopţi de insomnie care îl neliniştiră şi îl obosiră Eminescu dădu cel întîi semn de nebunie, vorbind cuvinte fără şir, făcîndu-le să rimeze între ele şi nemairecunoscînd pe nimeni.
Gazda lui, alarmată încă de la 5 ore dimineaţa, înştiinţă amicii care văzîndu-l pierdut, îl conduseră şi-l instalară în ospiciul Caritatea al d-rului Şutu din Bucureşti” (D 81).
IOAN SLAVICI: „În timpul acesta a scris Doina anume pentru inaugurarea statuiei lui Ştefan cel Mare, la care a şi asistat în o stare sufletească prin care a pus pe mulţi pe gînduri.
După examene eu trebuia să plec fără de întîrziere la Viena ca să consult medici, iar de acolo la băile ce-mi vor fie recomandat, şi vorba era ca Eminescu să plece şi el în Moldova ca să-şi aducă fratele bolnav.
Cînd era însă să-mi iau rămas bun de la dînsul, el a început să-mi facă imputări pline de amărăciune că profit de ocaziune ca să-l părăsesc în nişte împrejurări atît de grele pentru el. În zadar îi spuneam că sunt alţii care ţin la el şi pot să-i fie de mai mare ajutor decît mine: el nu mă lăsa să plec.
Un singur mijloc îmi rămînea ca să-l liniştesc : să-i cer un serviciu prietenesc, o dovadă de dragoste.
– Uite, i-am zis, am să-l rog pe d-l T. Maiorescu ceva şi nu pot să mă duc acum pe la dînsul, te rog să-i duci un bilet din partea mea.
Rugam în bilet pe d-l T. Maiorescu să-l observe bine pe Eminescu, căci mie mi se pare greu bolnav. Era prea tîrziu.
La d-l T. Maiorescu el s-a stăpînit, dar s-a dus apoi să ieie o baie ca să-şi potolească nervii şi de la baie a fost dus la casa de sănătate” (D 79).
LIVIA MAIORESCU: “Când a înnebunit, a venit la noi, la zece l-a îmbrătişat pe D. Maiorescu tremurând, ne-a dus înaintea statuii lui Hermes şi a lui Jupiter din salonaşul d-lui M. cu lacrimile în ochi, cu mâinile întinse ca de binecuvântare a rostit cu glas nenatural: „Ţineţi minte. Ei se vor întoarce pe pământ şi va renaşte fericirea”. Săracul de el, apoi a cerut 2 lei pentru birjă, a plecat şi de acolo l-au dus la Şuţu. Pe când era internat, tot sta la fereastră şi scuipa când vedea pe cineva” (D 24).
Se observă că în toate cele patru relatări, provenite de la oameni apropiaţi de Eminescu, lipseşte episodul de la Capşa, deşi povestea lui Ventura devenise foarte cunoscută după publicarea articolului lui Al. Ciurcu! De asemenea, Nicolae Petraşcu şi Livia Maiorescu sar şi peste întîmplările de la Mitraşevschi, după cum Slavici, Constantin Dimitriu şi aceeaşi Livia omit biletul primit de Maiorescu de la Ecaterina Szöke Magyarosy Slavici. În scrisoarea lui Constantin Dimitriu către Mihai Brăneanu apare un alt episod în care Eminescu „a ameninţat cu revolverul pe Miulescu în prezenţa lui Ciuflecu” (D 86), dar nu se face nici cea mai mică referire la ameninţarea lui Eminescu faţă de doamna Capşa! Mai observăm că Petraşcu adaugă un delir al lui Eminescu, declanşat dimineaţa în casa lui Slavici, unde sta poetul, în urma căruia Eminescu n-ar mai fi recunoscut pe nimeni, iar Livia Maiorescu adaugă comportamentul poetului cînd a fost dus la spitalul de nebuni, unde scuipa către oricine trecea pe lîngă el. În aceste patru relatări ale episodului petrecut în 28 iunie 1883, ne atrage atenţia faptul că ele par a fi povestite de cineva care le-a auzit de la altcineva, deşi, cel puţin în cazul lui Slavici şi al Liviei Maiorescu, ar trebui să avem mărturii directe.
Constantin Dimitriu ne oferă, cronologic, cea mai apropiată relatare despre evenimentele din 28 iunie 1883. În scrisoarea pe care acesta o expediază în 16 iulie 1883 lui Mihai Brăneanu, redactor şef al „României libere”, Dimitriu are cîteva precizări extrem de interesante, care pot lămuri multe dintre semnele de întrebare care apar în celelalte relatări. Pe de o parte, scrie Dimitriu, Eminescu „a simţit… că vor fi siliţi cei de lîngă el să-l asigure la Balamuc” şi, ca urmare, „a fugit într-o baie unde a stat mai toată ziua ascuns” (D 86). Aşadar, nici urmă de Ventura sau altcineva! Eminescu a venit singur în Băile Mitraşevschi, fapt confirmat chiar de comisarul C. N. Nicolescu în Procesul-verbal încheiat la ridicarea sa: „fiind informat de D. D Ocăşeanu şi V. Siderescu, că amicul lor Dl. Mihail Eminescu Redactorul Ziarului „Timpul” ar fi fost atins de alienaţie mintală, că s-au dus la stabilimentul de băi din str. Poliţiei nr. 4 de acum 8 ore şi că încuindu-se în baie, pe dinăuntru refuză să deschidă” (D 26). Deci, chiar şi Ocăşanu şi Siderescu ştiau că Eminescu a venit singur la Mitraşevschi, din moment ce aşa au declarat la sosirea poliţiei! Amănuntele acestea sînt extrem de importante, căci ele anulează o bună parte din povestea lui Ventura, cum ar fi prezenţa lui Eminescu la Capşa, ameninţarea cu pistolul şi tot traseul Capşa – Cotroceni – Băile Mitraşevschi. De asemenea, în Procesul-verbal se scrie că la ora 19 Eminescu avea deja 8 ore de cînd venise în baie, deci putem presupune că sosise acolo în jurul orei 11. Ştim însă că după ora 10 Maiorescu îi dăduse bani pentru a se duce cu trăsura la Societatea „Carpaţii”, unde îl aştepta Simţion, gata pregătit pentru a-l interna cu forţa la spitalul dr. Şuţu („Potrivit înţelegerei, i-am spus că trebue să se ducă la Simţion, pentru societatea „Carpaţii”. Mi-a cerut să-i dau 5 lei pentru trăsură şi a plecat cu trăsura acolo. De acolo e vorba să fie dus la Dr. Suţu. Numai, de s’ar face asta fără greutate!” – D 7).
Punînd faţă în faţă Procesul-verbal de la ridicarea lui Eminescu din Băile Mitraşevschi şi însemnarea lui Maiorescu din dimineaţa zilei de 28 iunie 1883, relatarea lui Constantin Dimitriu capătă o nesperată doză de credibilitate. În primul rînd, Dimitriu, chiar dacă nu a fost martor direct la evenimentele din acea zi, ne furnizează singura relatare din perioada imediat următoare internării forţate a lui Eminescu, putînd astfel să vedem în ce termeni erau cunoscute atunci faptele de către cei apropiaţi. Scrisoarea este singurul document care vorbeşte despre spaima lui Eminescu de a fi internat cu forţa la spitalul de nebuni de către prietenii săi: „simţindu-se însuşi decăzînd a simţit totodată că vor fi siliţi cei de lîngă el să-l asigure la Balamuc” (D 86), ca şi despre lupta fizică pe care a dus-o poetul cu cei ce veniseră să ducă la îndeplinire planul diabolic al lui Maiorescu: „Cînd s-au dus acolo cu autoritatea, doctori etc, el s-a luptat contra tuturor; a fost şi Ocăş; l-au pus în fine în cămaşa de forţă şi l-au dus la Şuţu” – (D 86)! Faptul este confirmat chiar de Procesul-verbal întocmit la ridicarea lui Eminescu: „drept răspuns, se repede la amicii săi, şi la servitoarea băii, îmbrâncindu-i pe uşă, apoi aruncându-se în baia plină cu apă, stropea pe oricine voia să-l scoată afară. Am fost siliţi să-l îmbrăcăm în camisolul de forţă şi astfel l-am condus institutului „Caritatea” cu concursul D-lor Ocăşeanu şi Const. Simţion” (D 26). Că evenimentele din acea zi erau cunoscute de autorul acestei scrisori, rezultă şi din precizarea referitoare la comportamentul lui Eminescu atunci cînd a ajuns în Băile Mitraşevschi: „Îşi rupse toate hainele, aruncîndu-le în apă” (D 86), informaţie regăsită în acelaşi Proces-verbal: „Apoi revenind la stabilimentul de băi, împreună cu amicii săi, am constatat că toate hainele şi chiar ciorapii erau aruncaţi în apa din baie” (D 26). Deşi textul scrisorii lui Constantin Dimitriu nu are decît cîteva rînduri, găsim aici şi informaţia potrivit căreia „amicii au să plătească 300 fr. pentru el” (D 86), fără însă să ni se spună că acest lucru se stabilise de către Maiorescu încă din dimineaţa zilei de 28 iunie 1883, cînd acesta fusese la dr. Şuţu: „M’am dus cu el [Simţion – n.n.] la Dr. Suţu şi am pus să se pregătească în a sa „Casă de sănătate” o cameră pentru Eminescu; am luat asupra mea plata pentru aceasta, 300 de lei pe lună” (D 7). Asta înseamnă că încă de pe atunci Maiorescu încerca să muşamalizeze complotul, punînd în circulaţie informaţii trunchiate menite să transforme o ilegalitate criminală într-un gest umanitar! Scrisoarea aceasta a lui Constantin Dimitriu către Mihai Brăneanu devine unul dintre cele mai importante documente referitoare la internarea sau arestarea lui Eminescu pentru că topeşte în ea multe informaţii pe care le regăsim în alte documente care atunci nu erau cunoscute decît parţial de către diverse persoane aflate în cercuri separate: grupul lui Maiorescu, familia şi prietenii lui Eminescu, autorităţile statului.
Slavici omite exact episodul petrecut în casa sa, căci tocmai soţia lui este cea care îi trimite lui Maiorescu biletul cu semnalarea nebuniei lui Eminescu. Chiar dacă Slavici nu era acasă în acea zi, este greu de crezut că, la întoarcerea în Bucureşti, Ecaterina nu i-a spus ce s-a întîmplat. Cu certitudine, Slavici ştia mai mult decît a povestit şi, probabil, a simţit permanent pe umeri povara faptului că de la el din casă s-a declanşat internarea lui Eminescu. De aceea a încercat în repetate rînduri să mistifice realitatea, în dorinţa de a-şi scoate familia din zona vinovăţiei. În „Amintirile” sale (D 79), Slavici descrie cu lux de amănunte comportamentul chiriaşului Eminescu, punînd pe seama nebuniei chiar şi munca de noapte a poetului. Slavici îşi aminteşte că Eminescu făcea gălăgie noaptea, cînd scria: „se plimba, declama, bătea cu pumnul în masă, era oarecum în harţă cu lumea la care se adresa”, iar el, neputînd să se odihnească, trebuia să-i bată deseori în perete. Eminescu stingea lumînarea, dar, după un timp, iar „începea să bodogănească”. După descrierea acestui episod banal, Slavici trage concluzia: „Aceasta a fost pentru mine primul semn al bolii de nervi care-l cuprinsese”, adăugînd perfid că alţi doi fraţi ai poetului muriseră de aceeaşi boală! Slavici îşi aminteşte că, la plecarea sa din Bucureşti, în 26 iulie 1993, şi-a luat rămas bun de la Eminescu, pe care l-a găsit cam neliniştit, motiv pentru care îl roagă să-i ducă un bilet lui Maiorescu, în care –culmea!- îl ruga pe acesta să-l examineze căci „mi se pare greu bolnav” (D 79). În mod ciudat, nu-şi aminteşte că soţia sa este cea care, în 28 iunie 1883, îi trimitea şi ea, aceluiaşi Maiorescu, un bilet în care semnala tot nebunia lui Eminescu (D 7)! Se ştie că, nu mult timp după evenimentele din acea zi, Slavici va divorţa de soţia sa, deci, cînd îşi scria „Amintirile”, era oarecum dezlegat de protejarea familiei printr-o relatare cu atîtea omisiuni şi adaosuri suspectate de minciună. Poate că Slavici avea şi alte motive să nu descrie acele zile aşa cum s-au derulat ele în realitate.
Livia Maiorescu, devenită prin căsătorie Dymsza, este foarte onestă în relatările sale, fie că a participat direct la unele evenimente, fie că le-a povestit aşa cum le-a aflat de la tatăl său, Titu Maiorescu. În mod firesc, cînd îi scrie lui I.E. Torouţiu, în aprilie 1939 (D 24), era influenţată şi de însemnările tatălui său. De aceea relatarea sa cuprinde vizita lui Eminescu, din dimineaţa zilei de 28 iunie 1883, la care, probabil, a fost de faţă, din care reţine exact episodul povestit şi de Maiorescu în „Însemnări…”, referitor la arta antică (D 7), dar şi comportamentul poetului la spitalul dr. Şuţu, unde Eminescu „tot sta la fereastră şi scuipa când vedea pe cineva”, pe care nu-l putea afla decît din însemnarea tatălui său din 14 august 1883, unde se spune că bolnavul nu recunoştea pe nimeni şi vorbea într-una, “scuipând în toate părţile” (D 9). Livia se dovedeşte a fi una dintre puţinele cunoştinţe ale lui Eminescu care face efortul de a corecta poveştile ţesute din diverse interese în marginea nebuniei poetului. “Aş vrea să vă spun că toţi domnii care cercetează mintea lui Eminescu au un mare cusur ils cherchent midi à 14 heures”, îi scrie Livia lui I.E. Torouţiu (D 24). Fata lui Maiorescu auzise deja povestea lui Ventura şi poate şi alte variante despre acea zi de 28 iunie 1883 şi precizează că, după scurta vizită făcută la ora 10, Eminescu “a cerut 2 lei pentru birjă, a plecat şi de acolo l-au dus la Şuţu”. Nimic despre Capşa, nimic despre revolver, nimic despre Băile Mitraşevschi. Ca şi cum Eminescu ar fi fost ridicat de cineva direct de pe stradă sau “de acolo”! Acest impersonal “acolo” din textul Liviei apare şi în scrisoarea lui Constantin Dimitriu, numai că în textul acestuia din urmă “acolo” înseamnă Băile Mitraşevschi, unde Eminescu s-a refugiat cînd “a simţit că vor fi siliţi cei de lîngă el să-l asigure la Balamuc”. Dimitriu adaugă: “Cînd s-au dus acolo cu autoritatea, doctori etc, el s-a luptat contra tuturor” (D 86). Oricît de tentante ar fi celelalte povestiri despre evenimentele din 28 iunie 1883, relatările parvenite de la Livia Maiorescu şi Constantin Dimitriu rămîn cele mai credibile: a Liviei pentru că în acele zile trăia în casa lui Maiorescu şi se presupune că avea informaţii direct de la cel care ştia cel mai bine ce s-a întîmplat cu Eminescu, iar a lui Dimitriu pentru scrsoarea sa era trimisă la doar 20 de zile de la internarea poetului!
Oricum, nu trebuie să uităm că Livia Maiorescu este singurul martor al plecării lui Eminescu la Viena care povesteşte sincer şi detaliat episodul de pe peronul gării, într-o scrisoare către mătuşa sa, Emilia Humpel (D 38), moment extrem de important pentru lămurirea cazului nostru. Toţi ceilalţi martori ori au tăcut, ori s-au limitat să menţioneze fugar evenimentul.
Relatarea lui Nicolae Petraşcu, referitoare la ziua de 28 iunie 1883, este nu numai lapidară, ci şi eronată, fiind, mai degrabă, un amalgam de amintiri venite de la Simţion sau de la Maiorescu. Petraşcu scrie că Eminescu s-ar fi întors în Bucureşti chiar în dimineaţa zilei de 28 iunie şi oboseala acumulată ar fi declanşat nebunia, manifestată prin cuvinte rostite fără şir, pe care se chinuia să le facă să rimeze. Nerecunoscînd pe nimeni, gazda lui ar fi anunţat prietenii poetului care, grijulii, l-ar fi internat la Şuţu. Se ştie, însă, că evenimentele au avut o cu totul altă succesiune, iar “semnele nebuniei”, depistate de Petraşcu sînt reminiscenţele unor informaţii despre zilele cînd Eminescu era deja internat la dr. Şuţu. Simţion îi scrisese lui Maiorescu în 12 iulie 1883, după ce-l vizitase pe poet la spital, că Eminescu nu recunoaşte pe nimeni şi că “pronunţă puţine idei şi foarte multe vorbe, care nu aparţin nici unei limbi şi pe care le forţează a se rima în penta şi hexametru” (D 32). Fiind un apropiat al lui Maiorescu, probabil că a auzit de la el povestea de la spital şi, peste ani, a aşezat-o la întîmplare chiar în dimineaţa zilei de 28 iunie 1883. Merită însă subliniată aserţiunea lui Petraşcu, referitoare la moştenirea de către Eminescu a unei boli nervoase din familie, în care-l contrazice pe Slavici: “S-a spus de mulţi că boala lui a fost o moştenire din familie. E însă o afirmare nedovedită, repetată de toţi, unii după alţii. În familia lui un frate s-a sinucis. Acesta e singurul stigmat. Dar sinuciderea lui a fost urmarea boalei venerice incurabile şi cu perspectivele ei înspăimîntătoare. Cîţi oameni nu s-au sinucis fără a fi dat vre-un semn de nebunie mai înainte?” (D 81).
Din păcate, cele patru amintiri de mai sus sînt ratate ca documente de istorie literară, fiind atinse de subiectivităţi care nu au totdeauna explicaţii pertinente. De la Slavici, de pildă, am fi putut afla exact ce s-a întîmplat în dimineaţa zilei de 28 iunie 1883, înainte ca soţia lui să plece cu biletul la Maiorescu, însă el omite complet acest episod din amintirile sale, încercînd, în acest fel, să-şi scoată familia de sub o eventuală vinovăţie. De la Livia Maiorescu am fi putut afla mai multe amănunte despre puţinul timp cît a stat Eminescu în casa sa în dimineaţa aceleiaşi zile, însă, peste ani, ea îşi limitează amintirile doar la ceea ce consemnase tatăl său în caietul de „Însemnări zilnice”. Dar, poate că, după sosirea lui Eminescu, s-a retras şi nu a mai participat la discuţia pe care, cu siguranţă, tatăl său nu a purtat-o doar despre arta antică. De la Nicolae Petraşcu am fi putut afla mai multe despre ziua aceea fatidică dacă dumnealui ne-ar fi relatat şi alte discuţii între prietenii care auziseră ce se întîmplase cu Eminescu. Din păcate, şi Petraşcu îşi bazează amintirile tot pe ceea ce auzise de la Maiorescu, căruia îi datora întreaga sa carieră şi care era văzut atunci ca un adevărat salvator al lui Eminescu.
În aceste condiţii, singura „relata refero” rămîne aceea a lui A. Ciurcu (publicată în „Adevărul” din 17 octombrie 1911), făcută după povestirea lui Ventura (D 39). Să analizăm cu atenţie fiecare episod al acestei povestiri.
1. SOSIREA LA CAPŞA. Dacă i-am da crezare lui Grigore Ventura, înseamnă că Eminescu a ajuns la Capşa în plină criză de nebunie. Ştim însă că, în urmă cu doar 10-15 minute, acasă la Maiorescu, ar fi avut doar un „extaz” în privire (D 7). În aceste condiţii, nebunia lui Eminescu nu putea să izbucnească decît în… trăsură. Sărmanul birjar! Cum o fi reacţionat el cînd a văzut că omul liniştit care urcase în trăsura sa la poarta lui Maiorescu, după doar cîteva sute de metri parcurşi pînă la Capşa, a luat-o razna? Dacă ar fi ştiut că, potrivit relatării lui Ventura, avea în buzunar şi un revolver…
2. SCENA REVOLVERULUI. Intrat în cofetăria Capşa, Eminescu s-a dus direct în faţa biroului doamnei Vautier, soţia lui Capşa, şi, din senin, „începu o tiradă politico-socialo-naţională”, pe care a terminat-o strigînd în gura mare. Ca să fie mai convingător, Eminescu ar fi scos din buzunar pistolul şi ar fi spus: „la toate astea nu e decît un leac : să împuşc pe rege”. Jucînd rolul unui adevărat erou, Ventura ar fi încercat să-i ia arma din mînă, dar, pentru că „Eminescu învîrtea revolverul cu multă energie şi iuţeală”, şi-a făcut un alt plan salvator: s-a prefăcut a fi „convins” de tiradele lui Eminescu şi i-a propus să meargă împreună la Cotroceni „să împuşcăm pe Vodă”. Brusc, Eminescu s-a liniştit şi a plecat din Capşa, punînd capăt unei scene de coşmar. Aşa cum e povestit de către A. Ciurcu, episodul pare, mai degrabă, o secvenţă decupată dintr-un film absurd, în care evenimentele se derulează fără motivaţie, iar personajele reacţionează ca şi cînd ar fi puse în mişcare de un resort interior inexplicabil.
O asemenea scenă, la care participau personaje atît de cunoscute în epocă, în mod sigur nu ar fi trecut neobservată. Să nu uităm că totul se petrecea la Capşa, loc frecventat de jurnalişti, scriitori, parlamentari, artişti de teatru sau operă, aşa încît era imposibil ca evenimente atît de grave să fi trecut neobservate şi să nu se regăsească în vreun articol, carte, jurnal sau măcar în amintirile vreuneia dintre personalităţile vremii. Chiar dacă, prin absurd, cofetăria ar fi fost goală la acea oră, era imposibil ca doamna Marie Obeline Vautier, soţia lui Capşa, să nu fi povestit nimănui, în acea seară sau în zilele următoare, o întîmplare atît de tensionată. De altfel, la începutul secolului XX, în Franţa, doamna Vautier publică un volum de amintiri din care, în mod normal, nu putea lipsi o asemenea scenă tragică, în centrul căreia se afla însuşi Eminescu, cel care devenise deja cel mai mare poet român. Se pune, de asemenea, întrebarea: de ce nu a fost chemată poliţia la Capşa, pentru a-l aresta pe cel care scosese în public un revolver? Nu era acesta un motiv mai plauzibil decît acela care a fost invocat mai tîrziu de către poliţie, adică faptul că a stat opt ore în Baia Mitraşevschi? Dar, toate aceste întrebări s-ar pune numai dacă scena de la Capşa ar fi avut loc cu adevărat! Sînt însă serioase îndoieli că Ventura a povestit apropiaţilor o scenă reală, căci, aşa cum se derulează faptele în continuare, redactorul de la „L’independence roumaine” avea un alt rol de jucat în scenariul care trebuia să-l ducă pe Eminescu la sanatoriul dr. Şuţu (în cazul în care nu se ducea la Societatea „Carpaţii”, de unde urma să fie preluat de către Simţion, aşa cum stabilise Titu Maiorescu încă de la primele ore ale zilei respective).
3. „SĂ-L OMORÎM PE REGE!” Să mergem însă mai departe, pe firul relatării lui Ventura, încercînd să aflăm măcar un element, cît de mic, ce nu poate fi contestat. Ventura spune că s-a urcat cu Eminescu într-o trăsură şi, în drum spre Cotroceni, acesta s-a calmat. Presupunînd că acea criză de la Capşa a fost reală, se pune întrebarea: de ce, văzîndu-l pe Eminescu liniştit, Ventura nu l-a dus acasă, ca pe un coleg aflat în suferinţă, mai ales că era vorba de cel care luase apărarea ziarului unde lucra, deci de acela care îi oferea speranţa că poate nu-şi va pierde slujba? Ventura merge însă mai departe şi, ajuns la Cotroceni, se preface că întreabă de rege şi-i spune lui Eminescu că acesta ar fi plecat de la palat cu un sfert de oră înainte de sosirea lor. Un nou semn de întrebare se naşte şi aici. Eminescu era un gazetar foarte bine informat şi era imposibil să nu ştie că regele era plecat de cîteva zile la Sinaia, deci nu putea fi la Palat.
4. BĂILE MITRAŞEVSCHI. La întoarcerea de la Cotroceni, au luat-o pe splaiul Dîmboviţei şi „trecînd pe dinaintea băilor Mitraşevski, îi veni lui Ventura ideea că o baie i-ar face bine lui Eminescu şi-l duse acolo, cerînd o baie de putină” (D 31). Ar trebui să recitim această frază de zeci de ori, căci aici se poate lămuri întreaga poveste a lui Ventura. Dacă pînă la Băile Mitraşevschi ar exista o logică în scenariul lui Ventura, aici firul inteligibil se rupe definitiv. De pildă, poate că e de crezut că, la Capşa, Ventura s-ar fi prefăcut că este de acord cu disertaţia unui Eminescu aflat în delir pentru a-l scoate din localul unde acesta ar fi putut să rănească pe cineva. E de crezut, poate, că, după ce îi promisese lui Eminescu că-l va ajuta să-l omoare pe rege, s-a prefăcut că întreabă la poartă dacă acesta mai este în palat. Dar cum se explică faptul că, plecat de la Cotroceni, un Eminescu liniştit l-ar mai fi ascultat orbeşte pe un anonim ca Ventura? I-o fi venit acestuia „ideea că o baie i-ar face bine lui Eminescu”, dar îşi imaginează cineva că era aşa de uşor să-l convingi pe un om care vrea să salveze patria, împuşcîndu-l pe rege, să facă o baie de liniştire? După ce am văzut că toată această poveste, în care Ventura joacă rolul salvatorului, stă sub semnul unor puternice suspiciuni, ne temem că tocmai în acest pasaj aflăm adevărul: „trecînd pe dinaintea băilor Mitraşevski, îi veni lui Ventura ideea că o baie i-ar face bine lui Eminescu şi-l duse acolo, cerînd o baie de putină” (D 31). Deci, „îl duse acolo”. Întrebarea este: de bună voie? Avînd în vedere că, pînă la Băile Mitraşevschi, nici un episod al poveştii lui Ventura nu este confirmat de o terţă persoană, nu este oare îndreptăţită suspiciunea noastră că Eminescu a fost preluat de undeva şi dus cu forţa la „baia de putină”? Mai ales că Ventura, prin A. Ciurcu, nu ne mai oferă nici un amănunt despre ce s-a întîmplat în Băile Mitraşevschi. Ni se spune doar că „după ce-l instală în baie, Ventura se duse să înştiinţeze pe prefectul poliţiei” (D 31). Se ştie că, după opt ore, poliţia a venit, împreună cu Simţion, Ocăşeanu şi Siderescu (toţi trei de la Societatea „Carpaţii”), l-au pus pe Eminescu în cămaşa de forţă şi l-au dus la spitalul dr. Şuţu. Unde dispăruse oare Ventura, martorul principal al scenei?
Să ne reamintim că Maiorescu îl trimisese pe Eminescu la ora 10 la Societatea „Carpaţii”, de unde urma să fie luat în cămaşă de forţă şi dus la spitalul de nebuni, unde îi rezervase un pat încă de dimineaţă, împreună cu… Simţion (D 7). Aşadar, Maiorescu pusese la cale un scenariu mult mai simplu, în urma căruia Eminescu urma să ajungă cu orice preţ pe mîna dr. Şuţu. Dacă Eminescu s-ar fi dus la Societatea „Carpaţii”, unde îl trimisese Maiorescu, planul s-ar fi pus în practică „fără greutate”, cum dorea autorul său. Se poate spune, totuşi, că, pînă la urmă, a fost un plan reuşit, deşi Eminescu îl dejucase la un moment dat. Cercetătorul Nicolae Georgescu a lansat o ipoteză interesantă, conform căreia, după discuţia cu Maiorescu, acesta nu s-a mai dus la Societatea „Carpaţii”, aşa cum fusese sfătuit, ci a plecat la Capşa pentru a-l întîlni pe ambasadorul american E. Schuyler, pe care Eminescu îl cunoscuse chiar acasă la Maiorescu, în 30 mai 1883 (D 2). Se ştiau preocupările lui Schuyler pentru respectarea drepturilor omului, de care s-a ocupat şi înainte de venirea în România, şi, cum articolul lui Eminescu din acea zi, „Pentru libertatea presei şi a jurnalistului”, viza tocmai încălcarea acestor drepturi de către guvern, prin interzicerea publicaţiei „L’independence roumaine” şi expulzarea patronului acesteia E. Galli, un protest public, cu posibile ecouri internaţionale, putea să fie o bună strategie pentru atragerea atenţiei.
Ştim că astăzi pare neveromisilă ideea că un poet, fie el şi Eminescu, era ţinta agenţilor serviciilor secrete austriece, dar trebuie să facem efortul de a ne reaminti că, în iunie 1883, Poetul nostru era mult mai cunoscut ca un ziarist foarte acid la adresa politicienilor acelor vremuri, iar unirea României cu Transilvania era pentru el un adevărat crez. În contextul acelei epoci, cînd se negocia Tratatul secret cu Austro-Ungaria, prin care era interzisă României orice revendicare privind Transilvania, Eminescu deranja pe toată lumea. De aceea, agenţilor austrieci li s-au adăugat şi agenţi romîni care lucrau pentru diferite interese. Unii erau chiar prieteni ai lui Eminescu şi poate tocmai din acest motiv le-a fost mai uşor, cînd s-a dat semnalul, să pună în aplicare planul prin care ziaristul de la „Timpul” era scos din viaţa publică. Sîntem convinşi că, în 28 iunie 1883, Eminescu avea pe urmele sale mai mulţi agenţi, care-i monitorizau fiecare mişcare. Unul dintre ei era, cu siguranţă, Grigore Ventura. El observase, probabil, că Eminescu se abate de la ţinta pe care i-o indicase Maiorescu, adică Societatea „Carpaţii”, de unde urma să fie preluat în cămaşă de forţă, şi a intervenit. Cum anume a făcut-o, e foarte posibil să nu mai aflăm niciodată. Cert este că, la sfîrşitul acţiunii sale, diferită de cea pe care a povestit-o tuturor, a reuşit să-l aducă pe Eminescu exact în cămaşa de forţă pe care Maiorescu, împreună cu Simţion, i-o pregătiseră încă din dimineaţa acelei zile.
Arhivele Statului au intrat în posesia mai multor rapoarte secrete provenite din România şi adresate oficialilor din Imperiul Austro-Ungar. Chiar dacă acestea nu sînt decît sintezele unor acţiuni concrete de supraveghere, s-a putut afla că Societatea „Carpaţii”, în care Eminescu avea un rol important, era atent supravegheată, încă de la începutul activităţii sale (1882) de români infiltraţi printre membri, dar şi de agenţi austrieci. Cercetătorul Nicolae Georgescu a scos la iveală cîteva documente care vorbesc explicit de acţiuni de supraveghere a mediului în care activa Eminescu. Nota ministrului plenipotenţiar al Austro-Ungariei la Bucureşti, Ernst von Meyr, trimisă ministrului Casei Imperiale în data de 7 iunie 1882 (D 83), îi nominaliza pe Eminescu şi Secăşeanu ca fiind autorii unor acţiuni care vizau unirea României cu Transilvania. Von Mayr precizează că a primit informaţiile despre „consfătuirea secretă” din 4 iunie 1882 a Societăţii „Carpaţii”, în care se discutau problemele semnalate, „de la o sursă de încredere”. Deci, încă din 1882, serviciile secrete austriece aveau un om infiltrat printre membrii societăţii. Un alt raport, de data aceasta către ministrul de externe austriac, Kalnoky, conţine informaţii despre a altă şedinţă a Societăţii „Carpaţii”. Din el aflăm că F. Lachman, redactorul ziarului “Bukarester Tageblatt”, era spion austriac şi avea ca sarcină urmărirea pas cu pas a lui Eminescu! Nicolae Georgescu a încercat identificarea celui de-al doilea agent al serviciilor secrete austriece, despre care se face referire în Nota respectivă, în persoana lui G. Ocăşanu, care era chiar vicepreşedintele Societăţii „Carpaţii”! În opinia aceluiaşi cercetător, tot la Ocăşeanu făcea trimitere Eminescu, în scena de pe peronul gării, cînd era mutat de la spitalul dr. Şuţu, la clinica din Viena, scenă descrisă de Livia Maiorescu în scrisoarea către mătuşa sa, Emilia Humpel: „Eminescu întinse îndată mâinile afară, se puse la fereastră şi, făcându-şi un “ochian” din degetul cel gros şi din arătătorul ambelor mâini ce-l ţinea la ochi şi râzând foarte înveselit, spuse lui papa : “Dr. Robert Mayer, marele moment, o conspiraţie şi colo marea domnişoară”; apoi scuipă de câteva ori, începu să râdă şi se aşeză” (D 38). “Ochian”-ul ar fi o trimitere directă la Ocăşeanu şi teza poate fi acceptată, în contextul unei scene plină de mistere, în care Eminescu se adresează lui Maiorescu, vorbindu-i de “o conspiraţie” şi de Mayer (sau Mayr). Eminescu era dus la Döbling, în clinica lui Leidesdorf, după ce suportase o medicaţie forţată extrem de dură din partea dr. Şuţu. În ciuda stării sale, generată de tratament, Eminescu, prin comportamentul său de pe peronul gării, i-a dat fiori lui Maiorescu, dîndu-i de înţeles că ştie ce i s-a întîmplat. După cum vom vedea, Maiorescu va fi mereu interesat dacă Eminescu îşi aduce aminte de ziua de 28 iunie 1883, cînd a fost luat cu forţa şi internat la spitalul de nebuni, motiv pentru care l-a pus pe vărul său, C. Popasu, să-l supravegheze atent. Misiunea acestuia a fost apoi preluată, la întoarcerea în ţară, de către Al. Chibici-Revneanu, despre care aceeaşi Livia Maiorescu spune că a “devenit cunoscut numai prin strajn(ic)a lui călătorie cu Eminescu la Sanatoriul lângă Viena, apoi călătorind cu el prin Italia” (D 25). Maiorescu a făcut apoi tot posibilul ca Eminescu să nu mai vină niciodată, pînă la sfîrşitul vieţii, în Bucureşti. Vom reveni însă asupra spaimei lui Maiorescu, căci ea aruncă o dîră de lumină peste evenimentele petrecute în 28 iunie 1883. Cert este că Eminescu a avut şi în acea zi o umbră care-l urmărea pas cu pas. Orice ar fi făcut, orice ar fi spus, el trebuia să ajungă la dr. Şuţu! Cercetătorul Nicolae Georgescu sintetizează contextul istoric în care s-a produs internarea lui Eminescu, înlăturînd fără echivoc varianta coincidenţei. Astfel, în 28 iunie 1883 urma să fie semnat Tratatul secret al României cu Tripla Alianţă (Tratatul s-a semnat cîteva luni mai tîrziu, în septembrie 1883, cînd opozanţii săi fuseseră fie exilaţi, fie convinşi să se potolească, fie, ca în cazul lui Eminescu, declaraţi nebuni şi supuşi la tratamente medicale forţate), care urma să excludă revendicarea Ardealului. Austro-Ungaria a rupt atunci, pentru 48 de ore, relaţiile diplomatice cu statul român. Tot atunci, Bismark i-a trimis lui Carol I o scrisoare în care ameninţa că va declara război României. Tot acum este desfiinţată Societatea “Carpaţii”, la cererea baronului von Mayr, făcîndu-se percheziţii, urmate de intentarea mai multor procese împotriva membrilor marcanţi. Acolo îl trimisese Maiorescu pe Eminescu, după ce pusese la cale cu Simţion internarea lui Eminescu. Unii însă n-au păţit nimic sau au ieşit din aria proscrişilor prin simpla cerere de scuze ori punerea cenuşii în cap. E cazul lui Slavici (care schimbase macazul naţionalist în scrisoarea trimisă lui Maiorescu în 26 iunie 1883, prin Eminescu), Petre Grădişteanu (cel care scrisese discursul iredentist de la Iaşi), Chibici (care era preşedintele Societăţii “Carpaţii”), Ocăşeanu şi Siderescu (din conducerea aceleiaşi societăţi, cei care îl bagă pe Eminescu în cămaşă de forţă şi semnează Procesul-verbal al poliţiei), Ventura (care era ziarist la “L’Independence roumaine”, ziar interzis chiar în acea zi). Acelaşi Nicolae Georgescu, căruia îi datorăm multe dintre documentele pe care unii le doreau pierdute pentru vecie, observă că, exact în perioada aceea, se aflau în Germania regina Elisabeta, Carol I, I.C. Brătianu, P.P. Carp şi Titu Maiorescu, iar în Austria ministrul de externe, D.A. Sturdza, şi ministrul C. Stătescu, însoţiţi de Petre Grădişteanu, care a dorit să-şi ceară personal scuze pentru participarea la sărbătoarea de la Iaşi, unde se citise “Doina” lui Eminescu. Toţi aveau misiunea de a linişti Germania şi Imperiul Austro-Ungar că situaţia din România este sub control. După măsurile luate, se pare că Eminescu a fost cel mai mare pericol şi a fost liniştit. Dar cu ce preţ… Avea doar 33 de ani!
Pe acest fond, povestea lui Grigore Ventura capătă alte conotaţii. Faptul că nu a publicat niciodată întîmplările la care a participat în acea zi, mulţumindu-se să le povestească în stînga şi-n dreapta, trădează teama de a nu certifica în scris o poveste ce putea fi contestată de martori care, poate, au văzut altceva. Povestite, întîmplările puteau să fie corectate, pe cînd un text scris putea să se transforme într-o acuzare. Nu trebuie uitat amănuntul că Ventura era gazetar, deci scrisul era pentru el un exerciţiu obişnuit şi, dacă nu avea ceva de ascuns, nu ar fi ratat ocazia de a-şi trece în biografie un gest aşa de eroic. Se ştie că, atunci cînd Macedonski a scris celebra lui epigramă despre Eminescu, cel care a luat atitudine publică în scris a fost tocmai Ventura! Dacă pentru o banală epigramă, e drept, mizerabilă, la adresa lui Eminescu, Macedonski a trebuit să suporte un adevărat supliciu din partea opiniei publice, fiindu-i sparte chiar sparte geamurile de la casă, ne închipuim ce soartă ar fi avut Ventura şi toţi ceilalţi complotişti dacă s-ar fi aflat că, fără a fi bolnav, Eminescu a fost dus cu forţa la spitalul de nebuni doar pentru că deranja interesele celor care se pregăteau să trădeze ţara, amînînd Marea Unire cu vreo 35 de ani! Ciudat este că nici astăzi lui Eminescu nu i se recunoaşte măcar acest merit, că este unul dintre cei mai mari martiri ai României Mari şi se preferă încă ruşinoasa şi nedreapta variantă a nebuniei!

Ion SPANU

Anunțuri

One Response to Asasinarea lui Eminescu (III)

  1. Pingback: Asasinarea lui Eminescu (IV) « Herman Vlad

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: