Părintele Liviu Brânzaş: „Nu pot fi ateii şi cinicii de ieri, fi­lan­tro­pii şi apărătorii de azi ai credinţei strămoşeşti”


Pentru orice creştin de bună credinţă este evident că cea mai mare lacună a vieţii bisericeşti a fost absenţa iu­bi­rii de adevăr şi, mai ales, a capacităţii de jertfă. În vre­muri di­ficile pentru destinul creştin, a nu suferi pentru Hris­tos e­chivalează, de fapt, cu o abdicare de la marile im­pe­rative şi constituie o impietate. Jertfa este cea mai sig­ură şi im­por­tantă contribuţie la întărirea credinţei şi a Bisericii.

Nu este permis ca un apostol să devină, sub nicio for­mă, colaborator voluntar al minciunii şi imposturii. Spi­ritul apostolic şi patriotic este categoric împotriva ideii de a servi credinţa prin compromis. Acest principiu a fost for­mulat atât de profund de Pascal, în timpul sublimei sa­le lupte pentru apărarea purităţii moralei creştine: „Nu este permis a se săvârşi nici cel mai mic rău ca să facă să tri­umfe cel mai mare bine, şi adevărul divin nu are nevoie de minciuna noastră”.

Nu putem să afirmăm că nu am avut libertatea de a ne realiza misiunea. Creştinul, şi în primul rând apostolul, are la dispoziţie, în orice condiţii, o stare de maximă liber­ta­te: libertatea de a refuza orice faptă care ar fi împotriva in­tereselor fundamentale ale credinţei, libertatea de a su­por­ta consecinţele demnităţii şi fidelităţii apostolice şi li­ber­tatea – suprema libertate! – de a lupta pentru credinţă pâ­nă la martiriu. Numai aşa se face dovada credinţei în în­viere şi în triumful final.

Nimeni nu este obligat să-şi asume o misiune grea în vremuri de cumpănă, dar odată asumată, se impune da­to­ria de a o împlini cu onoare până la capăt. Este greu de ac­ceptat pentru comoditatea şi laşitatea noastră, că, în momentele de prigoană, locul aspiranţilor spre culmi este în temniţă. Nu se poate crede cu adevărat decât în apos­tolii pe care îi urăsc şi îi persecută duşmanii lui Hristos!

Lipsa capacităţii de jertfă a determinat slăbirea prestigiului Bisericii şi are în prezent drept consecinţă inadmisibila ruşine, ca în străvechea noastră patrie creşti­nă, presupusă a fi de acum liberă, creştinii, care formează zdro­bitoarea majoritate a populaţiei, să ajungă în situaţia pa­radoxală de a cerşi de la o minoritate de atei şi liber-cu­ge­tători dreptul de a face instrucţie religioasă tine­retului.

Catehizarea copiilor botezaţi era o datorie primor­di­ală pe care nu trebuia să o aprobe nimeni şi care trebuia îm­plinită în epoca ateistă, cu orice risc, căci avea o priori­ta­te şi importanţă absolută în raport de orice altă activi­ta­te a clerului.

Astăzi poporul român doreşte ca Biserica strămo­şeas­că să-şi îndeplinească misiunea esenţială de a fi un au­tentic far spiritual în crepusculul şi dezorientarea mora­lă din ţară. În această acţiune vitală pentru renaşterea ro­mâ­nească, Biserica trebuie să capteze şi să determine toa­te forţele morale ale societăţii să lucreze în favoarea cre­din­ţei şi, în primul rând, puterea morală a celor care au pă­ti­mit în închisori.

În numele interesului creştin, preoţii – mai ales cei tineri – trebuie să fie admiratorii principali şi simpatizanţii fireşti ai celor care au pătimit pentru Hristos şi pentru apărarea valorilor creştine. Aceşti luptători, la rândul lor, trebuie să fie primii colaboratori ai clerului la renaşterea spirituală a neamului şi la întărirea prestigiului Bisericii.

În această luptă şi martirii noştri vor fi prezenţi. Jertfa celor morţi în lanţuri şi îngropaţi în cimitire fără cru­ci şi nume va pătrunde cu lumina şi forţa ei răsco­li­toare în conştiinţa generaţiilor viitoare.

Există în creştinismul românesc o dorinţă de a pune în evidenţă şi de a valorifica patrimoniul moral realizat de-a lungul istoriei noastre. Constantin Brâncoveanu şi Ştefan cel Mare au fost beatificaţi demult de evlavia popu­lară. Ar fi un act de dreptate în favoarea credinţei, dacă Bi­serica şi-ar îndrepta atenţia spre universul închisorilor. În­chisorile politice din România au fost veritabile cata­com­be în care se suferea şi se murea pentru Hristos! (…) Ar putea intra în panteonul evlaviei ortodoxe româneşti ti­ne­ri ca Valeriu Gafencu, Gheorghe Jimboiu şi alţii. Ei au ur­cat prin trăirea lor culmea sfinţeniei şi prin moartea lor e­roică în închisorile prigonitorilor credinţei lui Hristos au de­venit martiri şi pot constitui modele contemporane de sfin­ţenie şi mărturisire creştină, modele atât de necesare pen­tru eficacitatea educaţiei morale a tineretului şi a efor­tului de restaurare a prestigiului Bisericii.

Mă adresez acum şi vouă, tineri ai României, cău­tători zbuciumaţi ai unui ideal care să fie pe măsura aspi­ra­ţiilor voastre spre perfecţiune şi absolut. Constitui­ţi‑vă în pelerini la „locurile sfinte” ale românismului: Aiud, Gherla, Piteşti, Jilava, Canal, Minele de plumb din Mara­mu­reş şi celelalte. Priviţi printre zăbrele în adân­curile Ocnei! Priviţi îndelung şi cu evlavie acele catacombe în bez­na cărora a fost crucificată elita acestui neam.

Căutaţi să cunoaşteţi care a fost idealul spiritual şi na­ţional al acestor luptători care au salvat onoarea nea­mu­lui, căci jertfa lor a făcut ca acest popor să nu fie aco­pe­rit de ruşinea de a fi fost ocupat şi comunizat fără nicio re­zis­tenţă.

Căutaţi să descoperiţi secretul forţei lor morale care i-a făcut capabili să suporte suferinţele iadului creat pen­tru exterminarea lor.

Deşteaptă-te, tineret al României, şi nu uita aceste ade­văruri pe care le rostim în acest moment de răscruce:

Acolo unde sunt foştii deţinuţi politici, acolo este cu ade­vărat conştiinţa şi inima acestui neam, acolo este reala au­toritate morală din această ţară. Numai ei pot să vor­bească, fără să mintă, despre dragostea de neam şi despre in­teresele naţionale. Numai ei pot să facă referire, fără să ro­şească, la spiritul de abnegaţie şi sacrificiu. (…) Istoria vie­ţii lor este un zornăit lung de lanţuri. Faceţi tăcere în con­ştiinţa şi inima voastră ca să-l auziţi! Pune­ţi‑vă as­pi­ra­ţi­ile şi lupta voastră sub tutela lor morală. Numai de la ei poa­te porni adevărata renaştere creştină şi naţională din ţa­ra noastră, renaştere pe care o doreşte cu ardoare su­fle­tul vostru încă nealterat.

Nu pot fi savanţii de ieri ai internaţionalismului pro­letar iubitorii de azi ai naţiunii. Nu pot fi slujitorii de ieri ai imensei minciuni care a fost comunismul, luptătorii de azi pentru adevăr. Nu pot fi ateii şi cinicii de ieri, fi­lan­tro­pii şi apărătorii de azi ai credinţei strămoşeşti.

Ar fi de-a dreptul grav pentru viitorul acestei ţări da­că tineretul şi-ar da adeziunea şi ar năzui spre alt ideal de­cât al celor care şi-au sacrificat tinereţea pe altarul iubirii de neam şi credinţă şi dacă ar urma alt drum decât al celor ca­re (s-au jertfit – n.red.) în lupta împotriva forţelor sa­ta­ni­ce din acest veac, fără alt ordin de chemare decât cel al con­ştiinţei şi fără alt beneficiu decât cel al suferinţei şi sa­crificiului.

Numai pe calea indicată de o mână însângerată de lan­ţuri veţi putea găsi adevărul şi sensul vieţii voastre.

Vă adresez încă un îndemn care aş vrea să aibă forţa şi rezonanţa unui testament:

În cimitirele fostelor închisori şi lagăre ale morţii din România zac osemintele atâtor eroi şi sfinţi ai nea­mu­lui, peste care calcă profanatoare uitarea şi lipsa de bun simţ şi respect ale celor ce se numesc români. Este un sa­cri­legiu cutremurător ca pe osemintele acestor martiri ade­văraţi ai neamului să se ridice garaje şi coteţe de porci, aşa cum se întâmplă astăzi la Aiud.

Chiar şi în legislaţia comunistă erau prevăzute sanc­ţi­uni pentru profanarea mormintelor, legislaţie care a­tunci nu apăra – desigur – şi mormintele adversarilor co­munismului.

Sănătatea morală a unui popor se probează prin gra­dul de respect şi pietate pe care îl manifestă faţă de eroii şi sfin­ţii săi.

Când noi, ultimii supravieţuitori ai prigoanei co­mu­niste, nu vom mai fi, ridicaţi pe mormintele eroilor un ma­usoleu demn de imensa lor jertfă şi, prin idealismul e­roic pe care l-aţi învăţat de la ei, continuaţi flacăra idea­lu­lui pe care ei l-au aureolat şi l-au făcut nemuritor prin jer­tfa lor.


Cuvânt rostit la Congresul foştilor deţinuţi politic, Braşov, 1991, publicat în Veghea, nr. 5/2008 (n. ed.).

Din cartea Mărturisitorii din închisorile comuniste. Minuni. Mărturii. Repere. Editura Areopag

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: