Demonizatul din Timişoara în faţa sfintelor moaşte


„Doamne ajută,

A­cum, seara, a avut loc conferinţa pe tema «Tinerii şi Ortodoxia» a teologului Danion Vasile (şi a părintelui Hri­sostom Manolescu – n.n.) în Timişoara.

Conferinţa aceasta ai anunţat-o într-un articol săptămâna aceasta – citesc blog-ul tău de prin iunie anul trecut, aproape în fiecare zi. Consider că trebuie să se măr­turisească Ortodoxia acum, în aceste vremuri, şi că or­ice mijloc trebuie folosit pentru a trezi pe cât mai mulţi dintre fraţii noştri. Motivul pentru care îţi scriu este că în această seară Sfinţii Închisorilor şi-au descoperit puterea lor încă o dată. Timişoara avea nevoie de o minune sau eu aveam nevoie de o confirmare?! Eram undeva în spa­te­le sălii şi ascultam discursul lui Danion Vasile. În spa­te­le meu era un domn destul de bine făcut care stătea li­niş­­tit. După ce conferinţa s-a încheiat a urmat să mer­gem cei doritori să ne închinăm la Sfintele Moaşte. Acest domn s-a apropiat de moaşte, iar la un moment dat am în­­ceput să auzim nişte sunete, gemete. Acesta era dus pe sus de către doi bărbaţi care îl ţineau de braţe. Gemea şi sco­­tea sunete ca în filmele de groază. Toţi din sală am ră­mas încremeniţi. Părintele Hrisostom a apropiat Sfintele Moaş­te de acest domn după care domnul a început să se li­­niştească. Apoi a fost stropit cu apă sfinţită şi uns cu mir, iar un preot a citit pe capul lui o rugăciune. Am pri­e­­teni şi colegi, cunoscuţi care au fost de faţă şi care pot con­firma. Mai mult, (poate confirma şi – n.n.) Danion Va­sile, care ne-a spus să ne aşezăm să ne rugăm pentru el. Era şi o cameră de luat vederi care pre­su­pun că a în­re­­gistrat momentul. Nu îl cunosc pe domnul care suferă, dar mi-e teamă ca nu cumva dacă vei posta despre a­ceas­­ta să îl afecteze mai mult decât suferă deja. Nu este o in­formaţie pe care am inventat-o şi sper că poţi tu să ob­ţii mai multe declaraţii, poate chiar de la Danion Va­sile şi de la Părintele Hrisostom. Cred că ei ştiu mai bine, dar as­ta consider că trebuie menţionată ca fiind o nouă con­fir­mare (a minunilor noilor mucenici – n.n.).

Dumnezeu să ne ajute!”

***

Comentariul lui Saccsiv:

„L-am contactat telefonic pe fratele Danion şi mi-a con­­firmat (întâmplarea – n.n.). Este vorba despre o per­soa­­nă demonizată, care s-a manifestat şi cu alte ocazii ai­do­­ma, în preajma unor Sfinte Moaşte. Am postat această scurtă informaţie despre evenimentul de la Timişoara, pen­tru că este o dovadă în plus a faptului că în acea raclă sunt cu adevărat SFINTE MOAŞTE. Ele strigă, pe limba lor minunată, dar mulţi dintre noi tăcem… Ele transmit un mesaj, dar mulţi dintre noi suntem surzi … Îi rog pe cei ce au fost de faţă la Timişoara şi care citesc aceste rânduri, să dea mărturie. Doamne ajută!”

 

Iată câteva din răspunsurile primite:

Un student din Timişoara a scris: În legătură cu dom­nul care e demonizat… l-am văzut şi eu în timp ce stă­team la rând să mă închin la Sfintele Moaşte. La început am auzit sunetele ciudate pe care le scotea, dar pur şi sim­plu nu mi-am dat seama de unde se aude şi ce se întâm­plă, după aceea am realizat ce se întâmplă când a spus ci­ne­­va să ne rugăm pentru el. Ne-am pus toţi în ge­nunchi şi ne‑am rugat şi, până la urmă, după ce a fost stro­pit cu a­ghias­mă şi i s-au făcut rugăciuni de către pă­rinte, s‑a li­niş­tit. Am mai văzut vara trecută la Mănăstirea Petru-Vo­dă o fe­meie demonizată la Sfântul Maslu. Cred foarte mult în pu­terea rugăciunii şi a Sfintelor Moaşte. Se întâmplă mi­nuni, dar mulţi nu au ochi să le vadă. Doamne ajută să des­chidem ochii la timp şi să mărturisim adevărul ca să pu­tem salva cât mai multe suflete.

Maria: Sunt din Timişoara şi confirm şi eu puterea Sfin­telor Moaşte ale Sfinţilor închisorilor. Bietul om de­mo­­­nizat are de mult timp probleme şi merge şi el săracul la ocazii mai speciale, poate scapă de belea (adică de dia­voli), dar precizez că aşa de urât cum a făcut aseară, că a­proa­­pe a leşinat, nu face decât când sunt mari sărbători, a­dică praznicul Sfântului Iosif de la Partoş. Atunci, ca şi a­sea­ră, nu s‑a putut apropia să sărute Sfintele Moaşte sub ni­cio formă. Doamne Ajută!

Andrei: Doamne ajută! Şi eu am fost ieri seară la con­ferinţă şi confirm cele spuse mai sus. Pe domnul res­pec­­tiv l-am mai văzut şi în alte ocazii la Sfintele Slujbe, la Sfân­­tul Maslu şi la Sfânta Liturghie… dar acum s-a ma­ni­fes­tat mult mai puternic. Părintele Hrisostom era pe scenă şi ţinea Sfintele moaşte pentru închinare, însă dom­nul nu a putut nici măcar să urce pe scenă.

Bunul Dumnezeu să-l ajute să scape de această su­fe­rin­ţă.

Gabriel: Confirm cele întâmplate. Cred că zgomotul fă­cut poate fi asemănat cu cel al unei vite duse la tăiere (mă iertaţi de comparaţie) şi eventual atunci când îşi dă ul­tima suflare. Înfricoşător. Am văzut după minute bune o fa­tă venind la Danion şi mărturisind că îi este încă frică. Nu mai asistase niciodată la un astfel de eveniment. Chiar şi eu puteam citi pe faţa ei frica reală, mărturisită de cu­vinte. Toţi ne-am aşezat în genunchi la îndemnul lui Da­ni­on şi ne‑am rugat pentru persoana respectivă.

Sorin: Confirm cele petrecute la conferinţa de la Ti­mi­şoara. În plus aş vrea să adaug că, în urma sărutării sfin­telor moaşte, am avut o trăire similară cu cea de după par­ticiparea la Sfintele Taine, stare sufletească ce s-a men­ţi­nut în acea seară şi în ziua următoare.

Cristian: Cuvântul a fost unul bun, cu mult folos, pen­tru mine şi pentru prietenii pe care i-am dus cu mine. La sfârşit, părintele Hrisostom a povestit despre cele două mi­nuni de la Iaşi care s-au petrecut în acelaşi loc la o dis­tan­ţă în timp de exact un an, moaştele fiind ţinute în mâini de aceeaşi persoană, accentuând chiar el faptul că s‑ar putea ca unii să fie neîncrezători tocmai datorită aces­tor potriviri de neînţeles în primă fază. Chiar şi mie mi s‑a stre­­curat în inimă un firicel de îndoială, dar mi‑am alun­gat-o cu gândul că nu ştiu prea multe despre moaşte şi mi­rul lor.

Am fost să sărut moaştele şi să mă închin printre pri­mii, astfel că atunci când am auzit nişte sunete, care pă­reau că sunt o tuse seacă, eram deja coborât de pe sce­nă. Sunetele s-au înteţit şi mi-am dat seama imediat că a­ces­tea nu sunt sunete de tuse pentru că am mai asistat şi al­tă dată la nişte rugăciuni care i se citeau unui bărbat de­mo­­nizat şi am rămas marcat de ele fiind ca nişte mugete pe care le scoate un animal care simte un pericol. În rest s‑a întâmplat aşa cum s-a scris în postările anterioare.[1]

 

Raluca, Timişoara: A fost prima conferinţă cu Da­ni­on la care am participat. M-am bucurat foarte mult că l‑am putut vedea în Timişoara.

După terminarea conferinţei, stăteam şi eu la rând ca toţi ceilalţi aşteptând să mă închin Sfintelor Moaşte. Din­tr-o dată am auzit în spatele meu nişte sunete ciudate, ca nişte răgete, şi m-am întors să văd ce se întâmplă. Mare mi-a fost mirarea când am văzut că un bărbat scotea acele su­nete. Ajutat de doi bărbaţi, s-a apropiat de Sfintele Moaş­te, timp în care Danion ne-a zis să ne aşezam în ge­nunchi şi să ne rugăm cu toţii. Puţin după ce au reuşit să îl a­tingă cu Sfintele Moaşte, bărbatul s-a liniştit.

Am fost destul de speriată şi pentru că era prima da­tă când asistam la aşa ceva, dar şi datorită faptului că de pu­ţin timp aflasem că sunt însărcinată şi tulburarea pro­vo­­cată a fost puternică. Doamne, ajută!

***

La scurt timp după ce am primit pe e-mail mărturia de mai sus (de la fiica unei doamne pe care o cunosc), am ci­tit mărturia care urmează – care, deşi a fost dată ime­diat după conferinţa de la Timişoara, nu a fost făcută pu­bli­că decât recent. (Altfel, ar fi apărut încă din prima e­di­ţie a cărţii de faţă.) Este vorba chiar de mărturia lui Ser­giu, dată în faţa unor creştini, între care erau şi părintele Hri­sostom Manolescu şi Danion Vasile – care a şi în­re­gis­tra­t-o (dar, întrucât mulţi oameni sunt extrem de reticenţi fa­ţă de subiectul posesiei demonice, el a ezitat să facă pu­bli­că mărturia aceasta. Totuşi, după câteva luni, a luat ho­tă­rârea să o facă).

Mărturia trebuie citită cu prudenţă. Eventualele re­ţi­­neri sunt de înţeles, tocmai datorită unicităţii unei astfel de declaraţii. Unii cititori pot considera că este o făcătură, o scenă de teatru penibilă pusă la cale de organizatori. Dar, în realitate, nu este aşa – aceştia văzându-l pentru pri­­ma dată pe Sergiu abia în momentul sărutării sfintelor moaşte. De altfel, de ani de zile mulţi creştini din Ti­mi­şoa­ra l-au văzut pe Sergiu fiind chinuit de diavol. Mulţi preoţi i-au citit dezlegări. De altfel, Sergiu a cerut ajutor şi de la mari duhovnici români, cum sunt părintele Cleopa sau pă­rin­tele Ioan Negruţiu (care a trecut şi el prin temniţele co­mu­niste).

Textul care urmează pe unii îi va folosi, pe alţii îi va con­traria. Este inclus însă aici tocmai datorită faptului că cei care au fost de faţă la conferinţa de la Timişoara au măr­turisit că s-au întărit în credinţă văzând puterea sfin­te­lor moaşte de la Aiud asupra unui om demonizat.

Au venit şi alţi demonizaţi la Aiud, sau în bisericile în care se află moaşte ale noilor mucenici, şi reacţia aces­to­­ra a fost similară cu a lui Sergiu. Unii au vorbit despre a­ju­torul primit şi despre puterea pe care au simţit-o ieşind din sfintele moaşte, dar până acum aceasta este prima măr­­turie înregistrată şi făcută publică. (Poate şi pentru că su­biectul este extrem de sensibil şi poate fi denaturat sau chiar deturnat.)

Crucea lui Sergiu este o cruce grea – are momente când e luptat de diavol, are momente când este un om o­biş­nuit. Într-un astfel de moment, de normalitate, a măr­tu­risit şi ce i s-a întâmplat la conferinţa aceea şi cum îi pri­veşte pe sfinţii închisorilor…

(Ciprian Voicilă)

***

Despre conferinţa de astăzi am auzit duminică la bi­se­­rică. Pictorul care pictează biserici a zis că vine Danion Va­sile la Timişoara. Am avut treabă azi acasă, mi‑am făcut trea­ba. Şi m-o sunat băiatul la şase şi un sfert: „Hai să ne îm­brăcăm şi să mergem”. Ne-am îmbră­cat noi trei şi am ple­cat. Am ajuns acolo, am parcat maşi­na, am ajuns î­nă­un­tru, am văzut o stare de-asta, toată lu­mea în linişte, vă a­sculta.Când au amintit de sfinţii mucenici de la Aiud, din toată ţara, de la Piteşti, aţi amintit parcă, de la Târgu Jiu, în mo­mentul ăla am început să simt o stare de agi­ta­ţi­e.

Până atunci n-am avut nicio treabă. M-am simţit ca la o conferinţă, bine, se vorbeşte de biserică, dar n‑am sim­ţit nimic. Ba nu, s-o luăm de la început că am simţit du­reri de inimă din maşină. Au început de când am venit, că nu m-a durut până atunci. Acuma a-nceput să mă doa­ră la inimă, în partea asta, am simţit junghiul din nou la i­ni­mă. Zic, măi… dar nu m-am gândit la sfintele moaşte, nu m-am gândit nici pe departe că sunt acolo. N-am ştiut. Nu­mai am simţit durerea. Şi când am coborât din maşină am tras aer, am simţit un jun­ghi aicea. Şi iar a apărut du­re­rea la inimă. Am intrat înăuntru, n-a fost mai ac­cen­tu­a­tă, că îţi dai seama că eram atent la ce se spune. Şi când a început să se spună mai mult, atunci a-nceput agitaţia. S-o um­flat aşa în mine tensiunea, s-o umflat aşa în pene ten­si­u­nea, frica, m‑au luat emoţiile şi dup-aia palpitaţiile la ini­mă. Şi ceva aşa, să-mi fie rău, să mă aplec acolo pe scaun. Cum au încetat să vorbească despre sfinţii mucenici ai puş­căriilor deja am început să mă liniştesc. Dup-aia iar au în­ceput să vorbească, iar a început să mă agite. Şi a‑nceput părintele, când a-nceput părintele iară… Şi a­tunci parcă mai tare m-a chinuit când a vorbit părintele. În mo­mentul ăla am vrut să mă pun pe podea acolo jos.

Am avut o tendinţă de m-am uitat aşa, să mă pun aşa, culcat, că mi-era rău deja, nu mă lăsa. Am vrut să îi spun nevestii-mii: „Măi, eu mă duc până afară.” Efectiv nu‑mi era gândul atât de îndreptat acolo, că de obicei nu dau înapoi. Am aşa o chestie că niciodată n-am avut gân­dul să dau înapoi. Şi la biserică dacă merg şi la sfinte moaş­te nu am aşa, ca să zic aşa, ca o tragere înapoi. Nu, n‑am simţit să dau înapoi. Dar am avut un gând. Gândul o fost. N-a fost aşa, nu ştiu cum să explic, n-o fost să mă tra­gă trupeşte afară, dar cu gândul m-o dus. M-o dus cumva să ies afară, dar zic, măi, nu ies afară acuma. Dar aşteptam să mă închin la sfintele moaşte. Că prima dată mi s-o pă­rut că e o lanternă pe masă. Şi zic, se vorbeşte de sfinte moaş­te dar, zic, unde or fi, or fi pe jos pe undeva, zic, că ar tre­bui să le ţină pe masă dacă-s sfintele moaşte.

Dup-aia, când le-aţi luat în mână, atunci am văzut. Am crezut că e o cutie mai mare, aşa m-am gândit prima da­tă. Că de-aia m-am uitat după ele şi asta mi s-o părut că e o lanternă. M-am uitat şi, atunci când au vorbit, agitaţie şi mai mare, şi mai mare. Nu ştiam ce să… Măi, zic, stau a­i­cea. Dup-aia nu ştiu ce o mai fost că au spus ceva şi a­tun­cea mi-o venit rău mai tare. Zic, măi, mă pun jos gata.

Mă gândeam să nu mă fac de râs faţă de ăştia, că se ui­tă toţi la mine, zic că o venit ăsta mare şi prost. Tot felul de gânduri îmi treceau în cap. Cu toate că eu ştiam ce am. Deci nu e vorba de teatru, nu e vorba de nimica. Nu e pri­ma dată când mi se întâmplă aşa ceva.

Aţi lovit aşa în mine, ca o săgeată aşa, ca o explozie când aţi spus să ne închinăm la sfintele moaşte. Niciodată la sfinte moaşte eu n-am putut să stau la coadă. Şi când o fost puhoiul de oameni mai mare atunci eu o trebuit să fiu în faţă.

Şi atuncea m-o luat soţia, dar, na, trebuia să fie şi un băr­­­bat acolo să mă pot sprijini pe el că ştiam, că ştiam că a­tunci când mă apropii mai mult atunci îmi paralizează pi­cioarele.

Nu ştiu, adică sunt conştient de ceea ce se întâm­plă, aud totul în jurul meu, dar chinul ăla e ceva separat. Deci pot să fac diferenţa. Dacă vorbeşti cu mine sunt con­ştient nu­­mai că nu mă mai pot controla. În momentele alea nu mai pot să mă controlez, toate reflexele, în special pi­cioa­re­le… ca să nu mă pot duce acolo îmi paralizează pi­cio­are­le. Şi mi-au paralizat picioarele în momentul ăla. Primele sim­ptome sunt aşa, ca o stare de vomă, ca şi cum aş arun­ca ceva, aşa, din stomac. Chiar nu ştiu ce e aia.

Îmi vine starea aia de vomă şi după aia… dar poate să mă sufoce să îmi ia şi aerul. Se întâmplă şi din astea, deci, când respir tot mai greu şi după aia încep urletele spe­­cifice. Că atunci îmi aruncam capul pe spate când  m‑am apropiat de Sfintele Moaşte, mă tot împin­gea ceva să mă dau în spate.

Oamenii voiau să mă împingă în faţă, să mă duc în fa­­ţă, dar el mă împingea înapoi. Dar nu mă împingeam, că nu aveam punct de sprijin. Eu nu aveam punct de sprijin, că ei mă du­ceau. N-aveam punct de sprijin ca să zici că mă îm­pin­geam eu în spate. Fiind în aer mă încovoia forţa aia ne­vă­zută, voia să-mi tragă capul să nu ating sfintele moaşte. Când părintele mi-a pus moaştele aşa, nu ştiu cum, pe gură, parcă îmi curgea ceva înăuntru, nu ştiu. Eu aşa am simţit atunci, că o-nceput lupta în stomac. A în­ce­put să mă doară tare stomacul, da, foarte tare mă durea sto­macul. Gâtul şi acuma mă doare.

Şi asta, cu paralizatul piciorului. Prima dată mi-a pa­ralizat stângul şi dup-aia următorul. Prima dată stângul îl trag după mine, dacă e un traseu mai lung de parcurs, îl tâ­răsc după mine aşa şi dup-aia şi ăstalalt. Deci, dacă nu sunt ajutat eu nu pot să ajung la sfintele moaşte. Şi nici acuma, dacă nu eram ajutat să ajung la sfinţii mucenici de la Aiud, eu nu puteam să ajung sub nicio formă. (…)

Pe Valeriu Gafencu şi pe Gheorghe Jimboiu îl po­me­nim în fiecare zi. Ne-a plăcut foarte mult cartea şi la Sfân­tul Mucenic Valeriu Gafencu am găsit foarte multe lucruri de­osebite. Când îi pomenesc, simt aşa ca o alinare, asta simt. Şi simt ajutorul lor zi de zi. Îi pomenesc de mai puţin de un an, de când am citit cartea Sfântul închisorilor. Am lu­at cartea anul trecut, în primăvară, de Paşti, am luat-o de la biserică de‑acolo de la Sinaia, şi am citit-o. Bine, am ci­tit-o pe sărite, n-am citit-o toată, dar am citit şi eu destul de mult, jumătate am citit sigur din ea, mai pe sărite, dar so­ţia a citit-o toată. Şi m-a impresionat foarte mult. La aşa o vir­tute cine ajunge?! Adică să îţi dai şi medicamentele şi pâi­­nea pentru alţii. Şi la puşcărie acolo îţi dă puţină şi chiar şi din aia dădea el altora… Altădată era şi bolnav şi mai dădea şi la ăilalţi. Eu nu pot să-mi imaginez… Sunt de­parte de aşa ceva. Cu toate că sunt şi eu credincios. Eu ca­re nu pot să stau o zi nemâncat. Dacă rânduieşte Dum­ne­zeu şi mă întăreşte Dumnezeu pot să stau, dar dacă e să mă lupte (diavolul – n.n.) nu pot să mai stau, imediat fug şi mănânc că mi-e rău.

După ce am citit despre ei, atunci am zis hai să-i po­me­nim şi am făcut listă cu ei doi şi cu toţi cei care au pă­ti­mit în închisoare cu ei. Şi atunci am luat acatistul Sfân­tu­lui Valeriu. Am văzut la televizor că nu vor să-i canonizeze şi cred că poporul ar trebui să ceară să îi canonizeze. Nu în­ţeleg asta: de ce Patriarhia şi Sfântul Sinod nu îi ca­no­ni­zea­ză?

Noi am vrut să mergem la Aiud, dar apoi am avut pie­dici. Nu‑i aşa simplu pentru noi, pentru mine mai ales să ajung. Dar uite că s-a milostivit Dumnezeu să ajungă ei la mine. Tot timpul a fost ceva: ba că n-am avut bani, ba că n-am avut timp, ba că nu ştiu ce am avut de lucru.

Noi am văzut clar sfinţenia lor, în ce sens? Cum s‑au jert­fit şi ce scop a avut jertfa lor… Am citit şi despre pă­rin­te­le Bejan… El o fost la Oranki. Am fost şi eu la Oranki a­co­lo. Cu doi kilometri înainte m-o trântit (diavolul – n.n.) în autocar. Este o mărturie filmată la părintele Ghenadie de la Sihăstria; cum au făcut ei pomenirea, că eu n-am fost vred­nic să stau acolo, m-am dus în autocar că eram rupt de oboseală. Când ne-am apropiat de Oranki ăştia s-au ră­tă­cit cu autocarul, şoferii, n‑au mai ştiut drumul, au luat-o î­nainte. S-au întors înapoi un kilometru şi când au făcut dreapta eu am fost varză în autocar, am căzut jos. Au zis că sunt detectorul de sfinte moaşte. În momentul ăla, pac, o agitaţie, am sărit de pe scaun, am început să mă plimb prin autocar, la mijlocul autocarului (diavolul – n.n.) mi-a în­tors mâinile la spate – că înainte îmi întorcea şi mâinile. Mi-a întors mâinile la spate, mi le-o învineţit aşa, mâna e­ra vânătă toată, mi-o întors mâinile şi atuncea m-or dat jos pe braţe, aşa, din autocar şi mi‑o fă­cut dezlegări un pă­rin­te, acolo, mi-am revenit şi pe urmă am putut să intru î­nă­untru. Altfel n-aş fi putut să intru înăuntru la Oranki. Şi a­tunci am citit despre părintele Bejan. Şi chiar din cartea lui am aflat (ce s-a întâmplat acolo – n.n.) că eu n-am ştiut. Am sunat la Moldova: măi, zic, unde e părintele Be­jan? „Păi, zice, dar nu ştii, măi, că ai ajuns?” Că am vorbit cu o rudă cu trei ani mai mare şi ştia. Zice: „Păi nu la el ne spo­vedeam noi când eram copii şi eram în parohia lui?”


[1] Mărturii preluate de pe : saccsiv.wordpress.com/2010/03/24/timisoara-moastele-sfintilor-inchisorilor-si-demonizatul/ (n. ed.).

Din “Mărturisitorii din închisorile comuniste. Minuni. Mărturii. Repere”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: