Convertirea unei tinere la Ortodoxia inimii


Mărturia unei tinere, născută şi crescută de părinţi în credinţa catolică, care a cerut şi a primit botezul Dreptslăvitor

În familia în care am crescut nu am fost lipsită de tradiţia şi morala unei vieţi religioase. Am învăţat să merg la biserică şi să ţin rânduiala catolică, conform celor impuse de Papă. Papa era infailibil, omul pământean care nu era supus greşelii. El avea dreptul de a emite diverse legi în faţa cărora se supuneau toţi cei din clerul bisericesc, fără a trece aceste decizii prin filtrul raţiunii. Pe lângă cele trei voturi monahale, călugării catolici au un al patrulea vot: anume, ascultarea fără oprelişte faţă de Papă. Atât de bine mi-au fost inoculate în minte aceste idei, convingeri şi principii religioase, încât le-am respectat cu stricteţe, ca pe-un adevărat tipic.

În vremea aceea, viaţa mea era un haos, nu aveam nişte scopuri definite. Cel mai adesea îmi pierdem vremea cu fleacuri. Veşnic aveam impresia că timpul trece prea repede şi mi se părea imposibil să găsesc liniştea şi pacea lăuntrică după care tânjeam atât de mult. Atunci nu ştiam că Hristos este în afara timpului, nu ştiam că El reprezintă veşnicia. În faţa Lui toate se închină şi-I aduc slavă. N-am înţeles că El este Lumina care risipeşte tot întunericul. Nu ştiam că această Lumină se află înlăuntrul nostru, în fiecare din noi; eu însă am avut grijă să o acopăr cu ostenelile, păcatele, necazurile şi grijile mele de tot felul…

– Ce te-a atras către Ortodoxie?

– Căutam din ce în ce mai mult, eram însetată de informaţii, dar nu acumulam nimic. Citeam şi totul se risipea peste noapte. Ce căutam de fapt?… La un moment dat mi-a căzut în mâini, aparent întâmplător, cartea lui David Yallop, „În numele Domnului”, o investigaţie privind asasinarea Papei Ioan Paul I. Această carte era mult mai realistă şi pragmatică decât ceea ce citisem până atunci. Pe lângă titlul şocant, care m-a atras, am constatat că nu era vorba de o carte obişnuită, asemenea celor expuse pe piaţa comercianţilor ambulanţi. Am observat că autorul era bine documentat şi scotea la iveală multe din marile erori făcute în Biserica Catolică, cu intenţia vădită de a dobândi câştig şi putere. Am trecut peste ele, socotind că astfel de erori se găsesc în toate Bisericile şi că, într-un fel, erau ceva firesc. Priveam totul doar la nivelul învăţăturii de credinţă, nu aveam o trăire interioară adâncă, ceva practic, care să-mi dea un sens vieţii.
Şi, totuşi, căutările mele nu s-au oprit aici. Au urmat cărţile cu mucenicii care au suferit în temniţele regimului comunist. Aceste scrieri mărturisitoare mi-au arătat un sens vieţii care m-a scos din starea de lâncezeală în care pluteam până atunci. Am aflat cu uimire că noi, românii creştini, avem atâtea dovezi recente de martiraj în rândurile noastre. În 50 de ani de regim comunist-ateu s-au adunat atâtea mărturii despre modul de viaţă a unor oameni care au luptat pentru o cauză înaltă. Ei şi-au dat viaţa pentru Hristos şi au murit cu rugămintea înflăcărată lăsată generaţiilor viitoare: „Să nu ne răzbunaţi!”

Captivi în închisoare, ei au deprins lucrul cel mai de preţ şi mai nobil pentru firea omului: să-i ierte pe cei ce i-au torturat îndelung – şi, mai ales, să înveţe să-i iubească. Şi-au încredinţat soarta în mâinile lui Dumnezeu şi au murit cu demnitate, într-o vreme în care mulţi oameni şi-au vândut sufletul celui rău şi s-au transformat în adevărate fiare sălbatice.

Mi-am zis atunci: A fi om e lucru mare – oare cunosc eu semnificaţia acestei zicale?

Un scriitor afirma foarte frumos: „Doar văzând răul care există la nivelul unei societăţi poţi descoperi adevărul şi binele, sau adevăratele valori care dau sens duhovnicesc vieţii creştinului”. Aşa am descoperit credinţa, credinţa susţinută de o morală creştină solidă. Am descoperit credinţa nestrămutată a unor oameni care şi-au dat viaţa pentru Hristos şi pentru semeni.

Ce poate fi mai de preţ?

Îmi răsunau mereu cuvintele lor: Dacă Domnul e cu noi, cine poate să ne facă rău? Domnul însufleţeşte tot ceea ce există, El este Calea, Adevărul şi Viaţa. Credinţa Ortodoxă este asemenea unui izvor lin care curge, curge, necontenit. Are tradiţia apostolică, canoanele Sinoadelor Ecumenice, mucenicii care au murit pentru Hristos. Dar, mai ales, Ortodoxia are Duhul Sfânt, Duhul care dă viaţă celui ce-L caută sincer pe Hristos.

– Această înţelegere la care ai ajuns după ce ai cunoscut experienţa mărturisitorilor din închisorile comuniste a fost suficientă pentru a te hotărî să vii la Ortodoxie?

– Cred că este o distanţă mare între ceea ce înţelegem cu mintea şi ce putem împlini în viaţa noastră. Pentru mine acela a fost începutul schimbării interioare, căci aceasta este cea mai importantă. Am început să citesc istoria Bisericii, doream să aflu cât mai multe. Dar cu cât citeam mai mult, deveneam tot mai dezamăgită de întunericul în care trăisem până atunci… Măcar mi-am dat seama ce căutam; căutam Dragostea, căutam să-mi umplu inima goală şi pustie. Catolicismul nu putea face aceasta la modul real.
Am mers şi pe la o biserică penticostală pentru ceva vreme. Pastorul vorbea atât de dulce despre Hristos încât reuşea să stârnească lacrimile celor adunaţi. Emoţie, multă emoţie, exact ce caută omul modern secătuit de ideologii şi impersonal. Era acolo o comunitate strânsă. Dar totul se repeta; la un moment dat totul devenea o rutină, credinţa fiind doar un mijloc de socializare şi de
a duce un trai liniştit, fără prea multe griji pe plan material… Îmi face impresia că sectele sunt doar nişte mijloace de socializare şi manipulare psihologică. Nu pot mai mult, pentru că nu pot împărtăşi harul Duhului Sfânt.

N-am găsit aici crucea pe care a purtat-o Domnul nostru Iisus Hristos cu atâta dragoste pentru noi. Nu am găsit aici mila şi bunătatea Sa nemărginită. Dar, mai ales, n-am găsit smerenia cu care a îndurat toata jertfa Sa din timpul vieţii şi de pe cruce. Cel ce a făcut atâtea minuni, Care a salvat oamenii de la pieire a fost trădat într-un mod atât de cumplit şi de neînţeles pentru mintea umană limitată.

– Totuşi, de ce nu pășeai mai ferm către Ortodoxie, către botez?

– Poate pentru că nu eram suficient de pregătită! Conştiinţa mea începuse însă tot mai mult să se trezească. Dar aveam momente de neputinţă, de parcă eram legată la mâini, şi un gând puternic îmi spunea să stau liniştită şi să-mi văd de viaţa mea de zi cu zi – mai ales că eram nedespărţită de prietenul meu, de credinţă catolică, cu care urma să mă căsătoresc.

La un moment dat, el a plecat din ţară pentru câteva luni. Astfel, am avut timp să-mi pun ordine în gânduri. Un gând îmi spunea să ies din ritmul vieţii aglomerate şi să evadez undeva, departe – nu conta unde. Astfel, am ajuns într-un week-end în Moldova, la Piatra Neamţ, într-o regiune pitorească, departe de agitaţia oraşului. Domnul parcă îmi luminase calea şi aşa am ajuns la Mănăstirea Bistriţa. De acolo, am mai vizitat şi alte mănăstiri… Mă regăsisem şi plecam cu o linişte şi o pace adâncă. Însă, cum ajungeam în Bucureşti şi reluam stilul obişnuit de viaţă, starea aceasta de har se risipea. Până ce am decis să mă botez. N-am decis eu, de fapt – nici nu eram pregătită pentru un dar atât de mare precum Ortodoxia…
Un efect benefic au avut cuvintele din predica Părintelui Mihail, fostul stareţ al Mănăstirii Antim. Sfinţia sa s-a adresat tinerelor care vor să se căsătorească neapărat, chiar cu riscul de a renunţa la credinţa adevărată: „Nu vă vindeţi credinţa pentru o verighetă!”

– Cum ai întâmpinat această Taină?

– Dumnezeu, în mila Sa nemărginită, m-a ridicat şi mi-a dat a doua şansă, îmbrăcând haina Sfântului Botez. Eram ca un prunc nou-născut. Aşa mă simţeam. Taina Botezului mi-a spălat toate păcatele. Chiar trăind intens aceste clipe, n-am cunoscut atunci însemnătatea cuvintelor rostite la botez sau jurământul făcut. La întrebarea părintelui: „Te-ai unit cu Hristos?”, eu am răspuns afirmativ. Acum
realizez însă mai intens însemnătatea acestor cuvinte. Aceasta însă numai prin lucrarea în viaţa mea a celorlalte Taine ale Bisericii. Botezul a fost doar poarta prin care mi s-a deschis orizontul trăirii în Hristos, căci Ortodoxia înseamnă trăire. Sfintele Taine mi-au hrănit sufletul, întărindu-mă tot mai
mult pe această cale a Bisericii.

– La care dintre Taine te referi?

– În Biserica Ortodoxă se pune un mare accent pe Taina Sfintei Spovedanii. Când cazi, te ridici, cu nădejde, pentru iertarea pe care o primeşti de la Domnul pentru mărturisirea în faţa preotului Său. Domnul, în marea Sa bunătate, ne-a lăsat Taina Sfintei Spovedanii ca un al doilea botez, care spală
şi înnoieşte sufletul creştinului ortodox.
Mulţumesc părintelui duhovnic, care m-a ajutat prin Taina Sfintei Spovedanii să găsesc liniştea şi pacea după care tânjeam. Taina Sfintei Spovedanii este o taină cu adevărat mare. Spovedania m-a ajutat să înţeleg puţin din semnificaţia cuvântului „smerenie”, de care eram cu totul străină. La Botez nu am simţit cu putere ce înseamnă Ortodoxia, până ce nu am trăit-o cu ajutorul tuturor Sfintelor Taine. Cu adevărat, Taina Sfintei Mărturisiri şi a Sfintei Împărtăşanii, precum şi participarea la Dumnezeiasca Liturghie vindecă sufletul omului şi îl înalţă pe culmile iubirii pentru întreaga zidire a lui Dumnezeu.

– Care este diferenţa pe care o simţi acum între Ortodoxie şi Romano-catolicismul pe care l-ai părăsit?

– Viaţa pe care o trăiesc acum, în Biserică fiind, mă face să înţeleg şi mai bine depărtarea catolicismului de dreapta credinţă. Ortodoxia îl poate schimba pe om din rădăcini, dacă, bunăoară, omul caută cu sinceritate să-şi trăiască credinţa. Înainte eram veşnic nemulţumită, făceam totul în grabă, fără a pune suflet în ceea ce făceam. Acum îi mulţumesc Domnului pentru fiecare pas pe care-l fac, îi mulţumesc Lui pentru vânt, pentru ploaie, pentru tot… „Creştinul care i-a deschis lui Hristos uşa inimii nu se mai lasă afectat de nimic din cele pământeşti. El se îngrijeşte cum să-i placă lui Dumnezeu”, obişnuia să spună Sfântul Siluan Athonitul. Părintele Arsenie Papacioc spune atât de frumos despre creştinul ortodox: „Creştinul pune mâna pe stele, dacă vrea”.
Astfel, creştinii sunt un model pentru ceilalţi; ei trebuie să alimenteze mereu motorul credinţei, fiind ca o flacără ce arde neîncetat pentru semeni – mai ales pentru aceia care s-au abătut de la dreapta credinţă. Dar totul se face cu voia noastră, Dumnezeu ne-a dat libertatea de a alege. Depinde numai de noi dacă vrem să alegem binele…

Catolicii se pot întoarce la dreapta credinţă doar văzând trăirea noastră, prin râvna şi dorinţa noastră de a-L căuta mereu pe Hristos. Noi trebuie să fim hotărâţi, să ne implicăm mai mult în misiune, indiferent câte palme am lua pentru Hristos. Părintele Cleopa avea darul de a întoarce pe mulţi la dreapta credinţă – prin viaţă, Sfinţia sa dădea mărturie şi avea putere în cuvânt.

Din păcate, catolicii sunt foarte prinşi în toată tehnologia şi confortul oferit de societatea modernă. Harul nu poate fi descoperit în aceste condiţii. Biserica Romano-Catolică a renunţat la posturi, spovada este văzută ca o relaţie formală între preot şi penitent, nu există canonul de îndreptare. Nu există zdrobirea şi pocăinţa sinceră, dar mai ales ascultarea faţă de părintele duhovnicesc. În catolicism nu există nici pe departe harul care este în Ortodoxie, de aceea este o greşeală foarte mare să se spună că suntem „biserici surori”. Ortodoxia este Biserica cea Una.

– Regreţi că ai pierdut ceva din viaţă ta trecută, venind la Ortodoxie?

– Dimpotrivă, acum cer ajutor de la Domnul să păzesc jurământul făcut la Botez, dar mai ales să fac totul din dragoste pentru El – nu din cauza unei idei, convingeri sau a unei neîmpliniri emoţionale, ci totul să fie din dragoste pentru Mântuitorul nostru, Cel ce S-a dat pe Sine pentru a ne dărui nouă
viaţă prin harul Duhului Sfânt. Mulţumesc Domnului că m-a ajutat să mă despart de prietenul meu, care nu putea înţelege dorinţa mea de a trăi în Duh şi Adevăr – el credea că e vorba de o simplă trecere, de o îmbogăţire spirituală trecătoare. De fapt, nu a fost o „trecere” – aşa cum spunea Părintele Placide Deseille, a fost o întoarcere la origini. Legat de aceasta, Părintele Rafail Noica afirmă clar: „Ortodoxia este însăşi firea cea dintru început a omului”.
Fericitul părinte Serafim Rose ne-a lăsat atâtea mărturii în ceea ce priveşte Ortodoxia inimii! Părintele s-a luptat de-a lungul vieţii sale pentru păstrarea dreptei credinţe, lăsându-ne multe lucrări care ne ajută să facem diferenţa între omul duhovnicesc, adică omul care face totul cu dragoste şi în duhul blândeţii, şi omul care se crede duhovnicesc, participă la conferinţe, merge în pelerinaje, citeşte toate cărţile nou apărute, se îngrijeşte să păzească rânduiala Bisericii, dar nu a înţeles ortodoxia inimii, deoarece nu-şi iubeşte aproapele. Când Îl ai pe Hristos în inima ta, faci totul cu dragoste şi îţi ajuţi semenii aflaţi în necaz.

– Ce au spus părinţii când au aflat că ai părăsit catolicismul?

Părinţii mei ştiu că iubesc Ortodoxia, însa ei nu ar concepe să părăsesc credinţa în care m-am născut. De aceea, am ales să nu le spun că am primit Taina Botezului. Cu mila Domnului, voi găsi curajul şi momentul potrivit pentru a le spune adevărul. Ei găsesc Ortodoxia ca pe ceva demodat şi plin de restricţii. Dar tocmai aici este cheia; noi am păstrat tradiţia apostolică, învăţătura Sfinţilor Părinţi, canoanele celor şapte Sinoade Ecumenice. Noi am păstrat TOTUL. Noi mergem pe calea cea dreaptă – însuşi cuvântul ortopraxia, dreapta-vieţuire, întăreşte această idee. Cât priveşte restricţiile din Ortodoxie, aici există un paradox: cu dreaptă socoteală iei crucea lui Hristos şi înduri toate pentru El, iar bucuria şi pacea nemărginită care vin nu pot fi redate în cuvinte, căci nu sunt omeneşti.

Cum vor putea ei înţelege că doar murind poţi învia o dată cu Hristos? Fără moarte nu există Înviere. Cum vor putea ei înţelege puterea Sfintei Liturghii, prin rugăciunile făcute de diaconi şi preoţi pentru unirea tuturor neamurilor?

– Oare catolicii, dacă ar cunoaşte Ortodoxia, s-ar întoarce mai mulţi la Biserică? Ce putem face noi pentru ei, având în vedere că vina aparţine mai ales conducătorilor, şi mai puţin poporului?
– Prin mărturisire dreaptă, atunci când este cazul, şi prin rugăciunea făcută din suspinul inimii, ei se pot întoarce la izvorul viu – căci toţi am fost făcuţi după chipul şi în vederea unei nesfârşite asemănări cu Dumnezeu; în noi se află Adevărul. Noi, cei ortodocşi, îi putem ajuta să descopere acest Adevăr. Dar mai întâi să fim pe deplin conştienţi de harul puternic al Ortodoxiei, care lucrează până la sfârşitul veacului.
Totodată, noi, ortodocşii, nu trebuie să uităm că o avem pe Maica Domnului. „Maica Domnului este cu adevărat Născătoare-de-Dumnezeu”, afirmă cu încredere şi o nădejde nestăvilită un fost pastor penticostal, convertit la dreapta credinţă. Până la îmbrăţişarea Ortodoxiei n-am cunoscut-o pe Maica Domnului, pentru mine era doar „Maria”. Ce greşeală cumplită! Ne place să cântăm în Acatistul Maicii Domnului Bucuria tuturor celor necăjiţi: „Bucură-te, ceea ce ne tragi pe noi de la dragostea pământească către dragostea lui Dumnezeu cea cerească”. Să cerem mai des ajutorul Născătoarei-de-Dumnezeu, ca să lumineze calea celor ce nu au ajuns la „cunoştinţa adevărului”…
Avem, aşadar, atâtea arme duhovniceşti pentru a lupta împotriva duhurilor nevăzute care ne atacă din toate părţile.
Ajută-ne, Doamne, să înţelegem jertfa pe care ai făcut-o pentru noi. Numai aşa vom cugeta mereu la dragostea Ta pentru noi şi numele Tău cel Sfânt va fi veşnic pe buzele noastre întinate! Slavă Ţie, Doamne Iisuse Hristoase, pentru toate câte ne-ai dat!

A consemnat Ruxandra Atanasiu
Articol apărut în nr. 24 din “Familia Ortodoxă”
sursa:http://www.familiaortodoxa.ro/2011/07/20/ortodoxia-inimii/

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: