Sfantul Nectarie – Minuni in Romania – Botezul unui catolic în Biserica lui Hristos


Mă numesc Mihai-Cristian. M-am născut într-o familie mixtă, dacă aş putea zice aşa, mama ortodoxă nepracticantă şi tatăl romano-catolic. Am fost botezat la romano-catolici, la fel şi fratele meu mai mic cu un an, iar până la vreo treisprezece-paisprezece ani am frecventat biserica în zilele de duminică, mai mult la insistenţele bunicilor dinspre tată, întotdeauna stând ca pe ace şi abia aşteptând să auzim cuvintele: „Liturghia s-a sfârşit, mergeţi în pace”.
Anii au trecut, cu tatăl divorţat de mama ţineam legătura destul de puţin, anturajul, prietenii şi libertatea sosită odată cu revoluţia m-au făcut să trăiesc într-o totală depărtare de Dumnezeu, fără a mai ţine cont de nimic din cele învăţate în pruncie, adâncindu-mă în tot felul de obiceiuri urâte şi patimi. Fan declarat science-fiction, devoram cărţi şi filme, aşa încât ajunsesem să cred că Iisus Hristos a fost o entitate extraterestră cu puteri paranormale. De asemenea, ascultam şi muzică heavy-metal, dar fără să fiu un „metalist adevărat”… Crescând, am devenit un om violent, cu un limbaj suburban, mândru şi orgolios, neiertător cu cei din jur, mincinos, cu o dorinţă nestăpânită de a-i conduce pe alţii, laş şi superficial.

Cu toate „calităţile” astea, am cunoscut o fată foarte frumoasă şi inteligentă, cu şapte ani mai mică decât mine, eu având douăzeci şi şase, de care m-am îndrăgostit şi cu care m-am însurat după trei ani. Fiind creştină ortodoxă practicantă, tot încerca să mă facă să merg măcar duminica dimineaţa, cum zicea ea, „aşa, ca într-o plimbare”, la biserică, dar se lovea de refuzul meu permanent sau, de cele mai multe ori, nici pe ea nu o lăsam să meargă! Slujbele ortodoxe mi se păreau lungi, pline de lălăieli şi învechite, în schimb dacă se întâmpla să merg la o liturghie catolică, mă făleam nevoie mare cu muzica antrenantă şi înălţătoare a orgii şi a corului, cu slujba scurtă şi la obiect, ziceam eu, sau cu simplitatea decorului ce ne înconjura. În viaţa de toate zilele consideram că toate mi se cuvin, că tot ce am realizat, serviciu, apartament, maşină, le-am făcut prin forţe proprii sau cel mult ajutat, într-o mică măsură, de mama sau de mama soacră.

Soţia a rămas însărcinată, dar a pierdut sarcina la trei luni, nici acum nu ştim din ce motive, dar nu am disperat, ci am încercat din nou până când am avut un copil. Trebuie să vă mărturisesc faptul că pe toată perioada sarcinii nici măcar o singură dată nu m-am rugat lui Dumnezeu pentru un prunc sănătos, ci am continuat să fiu acelaşi om, ba încă căutam să-mi înşel nevasta, petreceam nopţile în faţa calculatorului şi eram stăpânit de o patimă scârboasă de care mi-e şi ruşine să pomenesc. Copilul s-a născut iarna, un băieţel frumos şi luminos, dar cu un defect la ochiul stâng: mai mic ca diametru şi fără vedere.

Din momentul acela lumea mea s-a prăbuşit. Mândria mea era grav lovită, consideram că e o ruşine să nu poţi face un copil normal, trăiam ca într-un coşmar, veneam acasă de la serviciu şi mă închideam în cameră, ferindu-mă de prieteni, fără să mănânc, dar în schimb ameţindu-mă de băutură, slăbind în timp record, fără să ştiu de nimeni, bântuit de tot felul de gânduri din care nu lipsea posibilitatea sinuciderii. Doctorii turnau gaz pe foc, spunându ne despre copil că e posibil să fie mai grav decât atât. Ajunsesem într-un aşa hal de deznădejde încât voiam să mi părăsesc casa, soţia şi copilul. Soţia a suferit enorm şi ea, dar a fost extraordinar de puternică, m-a suportat, a avut grijă de copil ca nimeni alta, a fost sprijinul meu, mai ales că imediat după naşterea copilului, tatăl ei, la care ţinea enorm, a murit subit, neavând timp să-şi vadă nepotul în vârstă deja de două săptămâni, fiind plecat din localitate.

Cotitura a apărut în momentul când, într-o duminică, în care am fost la ţară cu toată familia, întorcându-mă în oraş, m-am îndreptat spre catedrala catolică. Am găsit biserica goală, liturghia se sfârşise, mai era o măicuţă care se pregătea să închidă uşile. Am luat loc pe o bancă şi am izbucnit în plâns, un plâns ca niciodată înainte, eu care credeam că lacrimile sunt o dovadă de slăbiciune. Am plâns mult şi am zis: „Doamne, facă-se voia Ta! Cum voieşti Tu de acum aşa voi face.” Nu ştiu nici acum de ce am zis acele cuvinte. Poate că obosisem să mai lupt cu mine însumi, poate eram conştient că toate cele făcute prin voia mea le făcusem greşit. Din ziua aceea am început să frecventez duminica slujbele ţinute în catedrala catolică, să mă spovedesc şi să mă împărtăşesc.

Dar nu eram pe deplin mulţumit, nu mă simţeam împlinit, ceva lipsea. Mă spovedeam, dar de ruşine ascundeam multe păcate făcute, eram, ca întotdeauna, superficial şi laş, iar împărtăşania primită acolo o simţeam ca pe ceva obişnuit, o rutină şi o încheiere a liturghiei. Nu mai zic că, păcălit de tot felul de articole de pe internet şi disperat de a găsi o rezolvare facilă a problemelor mele, ajunsesem să cred că o sectă numită Noul Ierusalim, de pe lângă Târgovişte, m-ar putea ajuta, săvârşind o minune pentru mine. Credeam cu disperare într-o minune, aşa că, într-o sâmbătă dimineaţa, m-am suit în maşină, lăsând acasă o soţie tot mai singură în faţa necazurilor şi convinsă că umblu după cai verzi. O femeie din zonă, luată la autostop, auzind unde merg, a rămas foarte mirată, zicând că nu voi fi primit acolo, la Noul Ierusalim, că sunt nişte ciudaţi care păcălesc oamenii şi mai degrabă să merg la Mănăstirea Viforâta, unde este icoana făcătoare de minuni a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe şi să caut ajutor acolo. S-a întâmplat exact cum a spus, am bătut la o poartă închisă, fiind privit de trecători ca un ciudat, am renunţat şi m-am îndreptat către mănăstire, unde am aprins lumânări şi am lăsat un acatist, fiind învăţat cum să procedez de maicile aflate în biserică.

Dar nu m-am lecuit de căutat minuni şi, convins de colegele mele de serviciu, mi am îndreptat speranţa către un domn vindecător numit în alint „Mitruţ”. Ele frecventau conferinţele şi şedinţele ţinute de el, vorbeau numai de transe, entităţi, lumini purpurii şi tot felul de „Eliberări de păcate” şi „Încărcări prin Noua energie”… Nu prea eram eu de acord cu asta, dar am zis că merită să încerc şi, într-o duminică dimineaţa, am plecat spre Suceava, unde, sus, la cetatea de scaun, se adunau din toată ţara practicanţi sau pretendenţi, iarăşi lăsând în urmă aceeaşi nevastă supărată şi singură cu copilul. Când am ajuns, am găsit cam treizeci de oameni liniştiţi, care stăteau în cerc şi cântau. Am înţeles că îl comemorau pe Sfântul Ştefan Cel Mare. Din când în când veneau la microfon şi citeau mesaje scrise în grabă pe foi, primite de la entităţi superioare despre noua energie care va veni să mântuiască lumea şi despre planurile aflate în plină desfăşurare a entităţilor cu nume ciudate, de a schimba lumea cu ajutorul lor şi a iubirii universale… ceva în genul ăsta. Eu m-am bucurat de liniştea locului, de cântecele la chitară auzite, întrerupte la un moment dat de „Mitruţ”, care, cu voce bubuitoare şi voievodală, a luat cuvântul numindu-ne fiii lui… Am priceput apoi că nu vorbea el, ci prin el ni se adresa Ştefan Cel Mare, care avea un mesaj pentru noi, în linii mari acelaşi ca şi de la celelalte „entităţi superioare”. Eram pătruns de cele văzute şi auzite, chiar credeam că a vorbit Ştefan Cel Mare, mi se părea absolut firesc şi normal. După amiază urma să apar în faţa lui şi să-mi facă Eliberările, să mă ajute cu problema mea, aşa că, sfătuit de colege, am scris repede pe foaie necazurile mele, faptele mele de care îmi părea rău cel mai mult şi cum aş vrea să fiu ajutat.

Până la ora când trebuia să apar în faţa lui am coborât în oraşul Suceava şi am intrat în biserica unde se află moaştele Sfântului Ioan cel Nou, împreună cu cele trei colege ale mele. M-am apropiat de racla sfântului, am îngenuncheat şi am sărutat-o, iar în acel moment nu pot descrie starea de binefacere, de linişte şi totodată de tristeţe care m-a năpădit. Efectiv lacrimile îmi curgeau pe faţă şiroaie, cu greu m-am desprins şi m-am ridicat, am îmbrăţişat-o pe colega de serviciu aflată lângă mine, dornic să mă sprijin şi totodată să-i transmit starea inexplicabilă de bine în care mă aflam, ea era foarte mirată, dar şi bucuroasă, parcă bănuia prin ce stare trec eu, care habar nu aveam să mă rog. După amiază am apărut în faţa domnului „Mitruţ”, care m-a pus să citesc ce am scris pe foaie, mi-a pus mâna pe creştetul capului, repetând tot timpul ceva cu iubire, iertare şi altceva la care nu am fost atent pentru că, fără să fiu atent la el, mă rugam în gând lui Dumnezeu: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă şi ajută-mă!”. Habar n-aveam ce-mi venise. Am rămas dezamăgit când am aflat că trebuia să dau o sută de lei pentru Eliberare, nu aveam bani aşa mulţi la mine, nici nu ştiam că trebuie să plăteşti să fii ajutat, dar m-a împrumutat colega mea, specificându-mi că nu e obligatoriu să plătesc, dar că e bine s-o fac totuşi. M-am întors acasă, convins că nu era bine ce făceam şi continuând să trăiesc ca un mort viu.
Într-o zi mohorâtă şi ploioasă de joi, am mers la profesorul universitar doctor recomandat, în care ne pusesem mari speranţe în ceea ce priveşte copilul, dar nu a făcut decât să ne spună că nu are ce să-i facă, ba încă ne-a trimis să facem investigaţii suplimentare amănunţite, pentru că bănuia că problema era mult, mult mai gravă. Nu ştiu cum am ajuns acasă, am condus maşina în transă, iar odată ajuns acasă am început să plâng, într-o stare vecină cu nebunia. Stăteam amândoi jos în genunchi pe covor, cu obrajii scăldaţi în lacrimi, faţă în faţă, copilul dormea în camera alăturată, iar eu îi spuneam soţiei că plec şi nu mă mai întorc, şi că o să le trimit bani, că o să le port de grijă, că eu nu mai pot îndura mai mult. Din toate aceste vorbe fără rost, am fost oprit de palma nevestei, care nu mai ştia săraca cum să reacţioneze.

Am lăsat-o în casă şi am început să bântui străzile fără ţintă prin Iaşi. Paşii m-au purtat în cartierul vecin, la biserica pe care o admiram demult pentru frumuseţea ei arhitectonică şi care adăposteşte moaştele Sfântului Nectarie. Am intrat şi am fost fermecat de liniştea şi pacea din interior. M-am apropiat de moaştele sfântului, nu ştiam despre el nimic şi m-am închinat cum ştiam, am luat loc pe un scaun acolo şi am lăsat liniştea locului să-mi pătrundă în suflet.

Era acolo un părinte bătrân care citea aşezat pe scaun, m-am apropiat de el şi, timid, am intrat în vorbă cu el, întrebând despre viaţa Sfântului Nectarie, despre faptul că dacă sunt catolic mă pot sau nu ruga lui. Şi povestindu-i în linii mari necazul meu, plin de bunătate, m-a liniştit, mi-a zis să citesc o cărţulie cu viaţa sfântului şi că totul o să fie bine. Am fost impresionat de faptul că printre altele, fără să scoată în evidenţă faptul, mi-a zis despre el însuşi că, citez, „am fost bolnav de cancer”. Adică cum putea un om să vorbească despre cancer ca despre o gripă? Auzi, „am fost bolnav de cancer”… Adică finalitatea cancerului nu e moartea? Pe moment nu am dat atenţie, dar gândurile astea m-au frământat după aceea mult timp…
La câteva zile, la serviciu, o colegă mi-a dat o cărţulie mică, roşie. Era Acatistul Sfântului Nectarie. Nu i-l cerusem, dar ştiind necazul meu a zis că mă va ajuta foarte mult, mai ales dacă îl voi citi în fiecare zi, timp de patruzeci de zile. Am început să-l citesc, la început ca pe ceva mecanic, obligatoriu, ca pe un medicament pe care trebuie să îl iei zilnic, fie că-ţi place sau nu, trebuie să te supui regimului. Treptat, am început să fiu intrigat de cele citite, voiam să cunosc mai multe despre viaţa sfântului şi, în acelaşi timp, descoperisem că acatistul citit în liniştea bisericii devenea o rugăciune şi chiar o comunicare cu Sfântul Nectarie, iar de la pangarul bisericii am făcut rost de cartea cu viaţa şi minunile lui. Citeam şi nu mai puteam de bucurie, pentru că descoperisem că minunile nu s-au întâmplat numai în veacurile trecute, ci chiar şi în secolul nostru mai sunt sfinţi, era chiar bizar să văd fotografia Sfântului Nectarie în carte, om ca toţi oamenii, eu care eram obişnuit să văd sfinţi pictaţi numai în icoane.

Veneam în timpul zilei în biserică, când erau foarte puţini oameni, şi luam câte o carte din raft. Mă ascundeam după câte o coloană şi citeam până uitam de mine. Aşa am descoperit comoara care se ascundea în cărţile pangarului, comoara Ortodoxiei, scrieri care îmi mergeau la suflet, care mă învăţau, care mă făceau să mă privesc introspectiv, să mă analizez. Cărţile respective îmi deşteptau tot felul de trăiri, de la lacrimi până la râs, efectiv vibram la cele citite. Este dificil de descris în cuvinte emoţiile trăite.
Am început să-mi doresc tare mult să mă spovedesc, dar nu aşa superficial şi mincinos, ci să-mi mărturisesc toate păcatele din copilărie şi până atunci, să spun tot şi să încerc să mă schimb. Tot apăreau amânări şi tot felul de lucruri de făcut, dar chestia cu spoveditul nu-mi ieşea din cap. În fiecare zi mă gândeam numai la asta, zi de zi îmi răsuna în cap: „Spovedeşte-te! Spovedeşte-te!” Până când, într-o zi, am listat la serviciu la imprimantă un îndreptar de spovedanie, găsit pe un site ortodox, şi am mers în apropierea locului unde muncesc, în curtea unei biserici, am luat loc pe o bancă, m-am rugat şi am început să scriu, să scriu, umplând foi întregi de hârtie…
Tot aceeaşi colegă de serviciu m-a îndrumat către Sfânta Mănăstire Sihăstria, la părintele Ciprian, la care am ajuns prin marea milă a Domnului într-o zi de sâmbătă, 19 iulie. Am avut temeri mari şi emoţii cât am aşteptat să intru, dar când am intrat şi l-am cunoscut parcă tot zbuciumul sufletesc şi emoţiile au pierit ca prin farmec. I-am povestit în linii mari cine sunt şi ce necazuri am, m-a ascultat plin de bunătate, apoi m-a spovedit, eu fiind plin de ruşine pentru cele citite… La sfârşit, mi-a zis printre altele că trebuie să mă botez, mi-a dat canon pentru vindecarea mea sufletească şi a zis să-l sun ori de câte ori am nevoie de sfat şi binecuvântare, iar în ceea ce priveşte botezul, doar să am răbdare. Am ieşit de la el parcă zburând, uşurat şi cu mare bucurie în suflet, mama soacră şi soţia m-au întâmpinat bucuroase în curtea mănăstirii, m-au sărutat şi felicitat, fericite nevoie mare pentru mine… Ce zi binecuvântată a fost!!! De atunci îl tot sunam pe părinte şi nu uitam să-l întreb când mă botează, dar mă amâna tot timpul! El mă amâna şi eu aşteptam câteva zile, şi apoi iar îl sunam, auzind: „Răbdare, răbdare!”

Dar, în sfârşit, am primit vestea cea bună: să mă pregătesc, să învăţ Crezul, să am toate cele de trebuinţă pentru că vineri, 22 august, mă aşteaptă la mănăstire, unde am fost botezat după tot tipicul Ortodox. Apoi, la biserica Sfântului Mare Mucenic Gheorghe de la Mitropolie, în Iaşi, am primit scumpul Sânge şi Trupul Domnului nostru Iisus Hristos!!! Nu voi înceta să-I mulţumesc Domnului pentru mila Sa şi pentru iubirea Sa de oameni, pentru că eu, păcătosul, m-am învrednicit de o taină aşa mare! M-am născut din nou pe 22 august, voi ţine minte acest lucru toată viaţa mea netrebnică.

În linii mari, cam aceste lucruri am avut de povestit, altceva ce să mai zic, doar că acum lupt: cad, mă ridic, iar cad, iar mă ridic, dar nădăjduiesc în Domnul, Îi simt ajutorul şi nu încetez să mă minunez de dragostea Lui pentru noi, însă chiar am „gustat şi am văzut cât de bun este Domnul…”

P.S.: Dacă mă întrebaţi despre băieţelul meu, vă pot spune că este bine şi că multe s-au rezolvat în anul scurs. La noi la serviciu a fost angajată cam odată cu naşterea copilului meu o doamnă de origine germană, care are o soră în Germania, chiar în oraşul Wiesbaden, unde, întâmplător, este o clinică oftalmologică foarte mare şi prestigioasă, şi unde ea s-a oferit, auzind de problema micuţului, să ne facă rost de programare. În decembrie anul trecut a mers ea cu soţia şi cu micuţul la consult în Wiesbaden, unde le-au zis că fiul nostru se dezvoltă normal, nu are alte afecţiuni, cu ochişorul stâng cel puţin deocamdată nu va vedea, dar că trebuie pusă o proteză oculară pentru dezvoltarea armonioasă a feţei, aşa că am fost îndrumaţi în Stuttgart, la un alt institut. Am avut mare noroc cu colega mea care vorbeşte nemţeşte, ea a mers în Germania cu soţia mea şi cu copilul, ea ne-a ajutat foarte mult, Domnul să o miluiască!
În primăvara anului curent, 2009, înainte de Sfintele Paşti, am mers în Stuttgart la Institutul Jorg-Muller-Welt, unde fiului meu i s-a implantat proteza oculară, copilul obişnuindu-se repede cu ea. Privindu-l, nici nu-ţi dai seama că are ceva la ochişor! Vreau să spun că deplasarea împreună cu anestezia şi proteza au fost destul de costisitoare, dar ne-am împrumutat şi am făcut rost de bani…
În paralel, am făcut şi dosar de finanţare a tratamentului în străinătate prin Ministerul Sănătăţii, ajutaţi de naşul meu de botez, de altfel o persoană cu relaţii în domeniul medical. Dar cei de la Direcţia Sanitară ne-au avertizat că timpul este foarte scurt până la vizita de la Stuttgart şi că e posibil să nu se aprobe finanţarea la timp… Aşa a şi fost, noroc că am avut bani împrumutaţi! La întoarcerea din străinătate, după o perioadă de timp, deşi ne luasem gândul de la banii statului, am fost sunaţi de la Direcţia Sanitară şi ni s-a comunicat că vom primi totuşi banii de la minister, chiar dacă retroactiv! Mare minune şi mult ajutor de la Dumnezeu am primit cu banii ăştia, căci aveam mari datorii! De altfel, ajutor de la Sfântul Nectarie, de la Maica Domnului şi de la Dumnezeu am primit de nenumărate ori pe tot parcursul călătoriilor, atât în străinătate cât şi în viaţa de acasă, cu toate că nu meritam… Acum, când scriu aceste rânduri, aşteptăm al doilea copil, tot băieţel, şi mă rog Sfântului Nectarie, Sfântului Ioan Rusul şi Maicii Domnului să fie sănătos! Doamne ajută!

Altarul Ortodox

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: