Asasinarea lui Eminescu (III)

Povestea lui Grigore Ventura despre evenimentele petrecute pe traseul Capşa – Cotroceni – Băile Mitraşevschi pare ruptă dintr-o fantasmagorie şi nu e de mirare că autorul ei a evitat toată viaţa să-i dea greutate prin publicarea într-un ziar sau o revistă. La toate provocările prietenilor, Ventura a ridicat din umeri şi a continuat să povestească acest episod în stînga şi-n dreapta, uneori cu variante prescurtate, aşa cum se păstrează în memoriile diverselor persoane. Chiar dacă prima relatare pe larg a acelei după-amieze, în care este citată opinia unui presupus participant direct la evenimente, a apărut abia în 1911, sub semnătura lui Al. Ciurcu (D 31), sîntem obligaţi şi azi să luăm în considerare povestea lui Ventura, chiar dacă nu înţelegem cum de ea a reuşit să se impună ca fiind redarea exactă a realităţii.
Să nu uităm că Ventura era redactor chiar la ziarul lui Galli, „L’independence roumaine”, şi că Eminescu a scris textul „Pentru libertatea presei…”, din 29 iunie 1883 (de fapt, din 28 iunie), în care protesta faţă de interzicerea

Asasinarea lui Eminescu (II)

Asasinarea lui Eminescu

O ORĂ PENTRU TRASEUL: CASA LUI MAIORESCU – CAPŞA – COTROCENI – BĂILE MITRAŞEVSCHI

Ce a discutat Maiorescu cu Eminescu în dimineaţa zilei de 28 iunie 1883 nu se ştie. Putem însă să stabilim cu exactitate cît a durat acea vizită. Se ştie că Eminescu a sosit cu trăsura la ora 10. Procesul-verbal încheiat de poliţie la Băile Mitraşevschi este întocmit la ora 19 şi se consemnează, pe baza declaraţiilor unor martori, că Eminescu ar fi stat în baie 8 ore (D26, p. 22). Aşadar, sosise acolo la ora 11. Măcar în legătură cu aceste ore există dovezi asupra cărora nu planează semne de întrebare. În privinţa sosirii la Maiorescu avem însemnarea din 28 iunie 1883 (D7, p. 8) dar şi mărturia fiicei acestuia, Livia, făcută în scrisoarea trimisă în aprilie 1939 lui I. E. Torouţiu (D24, p. 21). Livia a fost, cu certitudine, alături de mama sa, de faţă la sosirea lui Eminescu. Micile diferenţe dintre textul lui Titu Maiorescu şi textul Liviei sînt o bună dovadă că aceştia povestesc o întîmplare la care au luat parte. În privinţa

ASA DA: Noul presedinte al Serbiei: “NU vom adera niciodata la NATO”

Vezi si “opera” nato si sua din Kosovo

Noul presedinte al Serbiei, nationalistul moderat Tomislav Nikolici, a declarat ca tara sa nu va deveni “niciodata” membra a NATO, informeaza postul de televiziune Russia Today. Liderul de la Belgrad se afla intr-o vizita oficiala in Rusia, unde s-a intalnit cu presedintele Vladimir Putin, care se bucura de o popularitate ridicata in randul sarbilor.

Nikolici a mai spus ca nici integrarea Serbiei in Uniunea Europeana nu este foarte sigura. El a afirmat ca pana acolo mai este un drum greu si nesigur, pe parcursul caruia nu are de gand sa recunoasca independenta provinciei separatiste Kosovo, fapt “interzis de Constitutie”.

Daniel Ciobotea, la o noua “adunare”: “Patriarhul” a particpat la un simpozion interreligos cu RABINI din Ierusalim si Romania: SUNTEM CHEMATI SA NE MANIFESTAM ACTIV MISIUNEA PROFETICA SOCIALA

Vai de el popor cu astfel de “păstori”. Mai multe detalii pe Războiintruncuvant.ro

Cannes şi Nottingham, tot atâtea înfrângeri pentru români

Săptămâna ce tocmai s-a încheiat a marcat  două înfrângeri grele pentru ideea de românism. Campionul nostru, Lucian Bute, a pierdut prin KO titlul mondial la versiunea IBF, în faţa britanicului Carl Froch. Dar ceea ce a fost mai rău abia urma să vină…

Din partea pretinşilor săi compatrioţi. Acuze  şi suspiciuni de aranjament al deznodământului partidei. Dar cine sunt cei care aruncă, acum cu noroi? Ce spune despre ei, o astfel de reacţie?

Avem de-a face cu nişte oameni corupţi sufleteşte, bolnavi. Oameni care îi judecă pe alţii după propriul comportament: ei fiind incapabili de a trăi drept,  de a nu fura,  atunci cred că toţi sunt aşa. Dacă ei s-au vândut, precum Iuda, atunci toţi trebuie să se vândă.  Vorba părintelui Nicolae Steinhardt: “La şmecheri şi la jigodii reacţia numărul unu e întotdeauna bănuiala, iar neasemuita satisfacţie – putinţa de a şti că semenul lor e tot atît de întinat ca şi ei...”

Cristian Mungiu: un om bolnav. După nume, pare român, dar nu este. Din păcate, el este prezentat ca fiind aşa ceva.   Dar nu este: un mincinos, manipulator, anti-creştin, nu poate fi român. Sigur, în acte poate să scrie orice.Dar cetăţenia nu echivalează cu însuşirea calităţilor care definesc un român.

Cristian Mungiu nu face decât să preia vechile teme ale bolşevismului sovietic şi să le adapteze secolului XXI: controlează majoritatea prin minorităţi. În cazul nostru: majoritatea ortodoxă şi smerită este pusă la colţ prin propaganda atee şi mincinoasă. Acesta este adevărul.  Şi niciun premiu nu poate schimba asta. Mai multe detalii despre ultima “operă” a fratelui Alinei Mungiu, aici.

Aşadar, orice premiu ar câştiga acest om, nu este nicio victorie românească. Este o victorie împotriva românilor. Pentru că atâta vreme cât se încearcă schimbarea majorităţii credinţei unui popor, înseamnă că se duce un război împotriva lui.  Dar nu vor învinge.

Sus inima, români!

CODRUL

Dincolo de tortura – O istorie care nu se invata la scoala

Imaginea zilei

Vrei?

Vrei să fii frumos? Zâmbește!
Vrei să fii liniștit? Iartă și uită!
Vrei să fii iubit? Fii bun și sincer!
Vrei să fii respectat? Fii onest, vertical şi îndeplineşte-ţi promisiunile!
Vrei să fii sănătos? Eliberează-ți sufletul și mintea de tot ce îți face rău!
Vrei să fii liber? Fii asertiv! Îndrăznește să fii tu!
Vrei să fii puternic? Ai încredere în Dumnezeu și în tine!
Vrei să fii fericit? Găsește bucurii în tot ce te înconjoară, apropie-te de oameni, visează și fă ceea ce îți place!
Vrei să te simți minunat? Trăiește, ajută, dăruiește, îmbrățișează, mângâie, sărută, rosteşte cuvinte frumoase, iubește!

Sursa: Internet

Atrocităţile barbare comise de unguri asupra românilor din Transilvania, descrise de maghiarul Gyorgy Ferenczy

Într-adevăr, în perioada ce a urmat Dictatului de la Viena, românii din teritoriul ocupat de Ungaria horthystă au fost su­puşi unor situaţii dintre cele mai dramatice, nemaiîntâlnite.

Ceea ce am reprodus despre acest regim în pagina ante­rioară aparţine unui organ central al puterii de stat a României şi datează din toamna anului 1944. Unii ar putea să se îndo­iască dacă acest document caracteriza corect drama românilor din teritoriul cotropit de Ungaria. Pentru aceştia, ca şi pentru toţi cei care vor lectura această carte, reproducem următoarea descriere făcută de un gazetar secui-maghiar (după cum el în­suşi se aprecia) Gyorgy Ferenczy, care a desfăşurat o vastă ac­tivitate gazetărească la Budapesta, Satu-Mare, unde a scos foaia „Kimondom” („Mă pronunţ”) şi Cluj, pe care 1-a părăsit după ocuparea oraşului de către trupele ungare, îngrozit de ceea ce i-a fost dat să vadă.

Iată un fragment din lucrarea: „Golgota în Transilvania”, editată la Arad, la sfârşitul anului 1940, într-o primă ediţie, iar în cea de a doua, în 1941, în editura Institutu­lui de arte grafice „Eminescu”, Bucureşti: „Adio Cluj … într-o minunată zi de toamnă îmi iau rămas bun de la oraşul meu natal. Cu ochii în lacrimi mai mângâi o dată amintirile unui trecut fericit, ce-mi revine în minte.

Imaginea zilei

Sursa: Orth Photo

Asasinarea lui Eminescu

Cînd vor fi lămurite pe deplin evenimentele petrecute în 28 iunie 1883, probabil că această zi va fi pecetluită definitiv ca ziua de doliu a culturii române. Documentele arată că în acea fatidică zi s-a comis un atentat bine orchestrat împotriva celui care este azi „omul deplin” al spiritului românesc, cum îş numea Constantin Noica pe Eminescu. Atentatul a fost ascuns mai bine de un secol şi chiar şi acum, cînd documentele au scos la iveală tragedia acelei zile, mai există pornirea unora, aparent inexplicabilă, de a ascunde fapte care cer în continuare explicaţii. Acum, când cercetătorii şi-au făcut datoria şi au scos din arhive mărturiile care devoalează acest atentat e nevoie ca ziariştii români să-şi asume responsabilitatea de a duce pînă la capăt această anchetă despre asasinarea celui care şi pentru istoria presei rămîne farul călăuzitor. Aproape ca un testament, Eminescu publica în „Timpul”, în chiar această nenorocită zi de 28 iunie 1883, articolul „Pentru libertatea presei şi a jurnalistului”, pe care avea să-l ţină la piept încă de dimineaţă, cînd a plecat spre casa lui Maiorescu, pînă seara, cînd a fost dus la ospiciul Şuţu. Ziariştii români n-au voie să-l uite pe cel dintîi şi cel mai mare martir al lor.

Sa ne cunoastem “intelectualii” – Azi, m. cartarescu

Ioana Nicolaie scrie: „coastele zdrăngăneau ca sticlele de bere/ sub ţîţele ei nehrănite/ iar ea mînca, din el mînca/ îi sorbea ochii, îi sugea creierul/ îi lingea scrotul sărat/ îi înghiţea miliardele de seminţe”.

Mircea Cărtărescu îi răspunde: „Numai când mi-am băgat botul în sexul ei blond, un tip mustăcios, cu ochi negri şi cu nasul drept s-a iţit dintre cârlionţi şi mi-a băgat limba drept în gură” (din vol. „40238 TESCANI”).

Mircea Cărtărescu, autorul romanului „Orbitor” (în care scria „îmi bag p… în regina Angliei”), nu s-a mulţumit să fie singurul răsfăţat al familiei pe banii Institutului Cultural Român (ICR), ci şi-a introdus şi soţia, poetesa-porno Ioana Nicolaie, în nenumărate programe care i-au asigurat deplasările în străinătate, rezidenţe prelungite pentru a-şi scrie „opera”, precum şi traduceri în Franţa, Anglia, Canada, Austria, Suedia, SUA sau Bulgaria!

Continuarea pe Cotidianul

Devotamentul delfinilor

La începutul lunii august a anului 1982, Nick Christides, în vârstă de 11 ani, făcea surfing în apropiere de Insulele Cocos din Oceanul Indian. Deoarece era începător în acest sport, valurile îl duseră în larg. Timp de patru ore a plutit neputincios pe apa mării în care mişunau rechinii, fără să fie zărit de ambarcaţiunile şi avioanele care porniseră în cătarea lui. Norocul a făcut ca Nick să-şi găsească un prieten: un delfin care i se alătură, apărându-l de rechinii care îl pândeau. Delfinul a rămas tot timpul în preajma copilului, alungându-i pe rechinii care îi dădeau târcoale. În final, a fost observat dintr-un avion care pornise în căutarea sa şi astfel a fost salvat.

Anghel Pop – Un artist complet şi complex

Scriitor, compozitor şi sculptor, Anghel Pop este, cu siguranţă, un personaj complex şi interesant.

Este născut la data de 16 februarie 1958, în comuna Farcaşa-Maramureş. Studii-8 clase primare. Harul şi dragostea pentru poezie le moşteneşte de la mama sa, căreia îi poartă o veşnică recunoştinţă.

De-a lungul timpului, a fost premiat la numeroase concursuri şi festivaluri, fiind cunoscut atât pe plan local, cât şi naţional.

De la cine aţi moştenit harul şi dragostea pentru poezie?

Harul şi dragostea pentru poezie…harul de la Dumnezeu, dragostea pentru poezie de la mama. Nu ştiu dacă de la tata am reuşit să moştenesc ceva, dar ştiu că de la mama am moştenit poezia, în primul rând, şi apoi muzica.

Ştiu că aţi câştigat numeroase premii, la diverse concursuri şi festivaluri. Puteţi vorbi puţin despre ele?

 Da…am început să scriu de la o vârstă fragedă, de când eram elev în clasa a V-a, iar primele premii nu au întârziat să apară. Am fost premiat la: Festivalul Naţional de creaţie literară “Vasile Lucaciu”-ediţia a V-a, Cicârlău-Maramureş, Concursul Naţional de poezie “Zilele Vasile Voiculescu”-Buzău, 13 octombrie 1992, Concursul Naţional de creaţie literară-poveşti-ediţia aV-a, Iaşi(lucrarea premiată fiind cuprinsă în volumul 3 din “Poveştile de la Bojdeucă” şi publicată de Editura Junimea-aprilie 2000), Festivalul teatrului scurt “G.M. ZAMFIRESCU”-creaţie şi interpretare de amatori-ediţia 1, 1982-Satu Mare.

Mulţi ani aţi fost şi un colaborator fidel al ziarului “Graiul Maramureşului”. Încă mai colaboraţi?

 Da, am fost un colaborator fidel al ziarului “Graiul Maramureşului”, unde scriam diverse articole. Apoi, o vreme, am colaborat cu ziarul “Opinia”, actualmente “Informaţia Zilei”. Momentan, nu mai scriu la ziar pentru că nu-mi ajunge timpul, mă ocup mai mult de proză şi de muzică, dar consider că 20 de ani în presă au fost suficienţi.

Sunteţi cunoscut ca fiind un om de litere. Cum explicaţi acest aspect, dacă ne gândim că nu aveţi decât 8 clase primare?

 De multe ori îmi era aproape inexplicabil şi mie cum am ajuns să scriu a patra carte, cu atât de puţine studii, cum am ajuns să scriu muzică, fără să fi urmat o şcoală de muzică. Aici poate fi vorba de har…harul nu se învaţă, harul se primeşte de la Dumnezeu, în rest, este doar şcoala vieţii.

  Aveţi multe talente. Despre care aţi dori să vorbiţi mai întâi?

 M-am descoperit mai întâi ca prozator. În clasa a V-a făceam nişte compuneri foarte frumoase, iar dacălul meu a fost cel care mi-a susţinut talentul. Apoi, am iubit foarte mult poezia, reuşind chiar să lansez prima carte de versuri, “Cu sufletul desculţ”. După cum ştiţi, m-am întors  apoi la prima mea dragoste, la proză, şi am început să scriu romane. Ca sculptor m-am descoperit foarte târziu. Nu vreau să spun că nu iubeam până atunci această artă, o iubeam foarte mult, dar nu ştiam că pot să sculptez şi eu. Abia la 25 de ani m-am descoperit printr-o întamplare fericită, şi de atunci am continuat mereu.

 Care vă este cea mai dragă dintre pasiunile dumneavoastră?

 Este foarte greu să vă spun care îmi este cea mai dragă, pentru că pe toate le iubesc deopotrivă, nu aş putea să las niciuna deoparte. Sculptura mea este o metaforă în lemn…la metafora lemnului ajungi de la metafora poeziei, ele sunt legate între ele. Apoi, poezia mea este foarte muzicală, deci, muzica pe care o scriu se leagă de poezia mea. Aşadar, toate se leagă între ele, şi chiar nu aş putea să spun care îmi este cea mai dragă.

Titlurile cărţilor dumneavoastră sunt foarte sugestive: “Cine mi-a ucis copilăria?”, “Cu sufletul desculţ”, “Desculţ printre îngeri”. Care este semnificaţia acestora?

 Referitor la titlul “Cu sufletul desculţ”…suflet desculţ înseamnă un suflet foarte deschis şi sincer, care nu are nimic de ascuns. Poezia mea este foarte sinceră, foarte curată, foarte deschisă, până la lacrimi. “Cine mi-a ucis copilăria?” porneşte de la o întâmplare nefericită din viaţa mea. Casa în care am crescut, casa părinţilor mei, a ars la Revoluţia din ’89. Acea casă a însemnat foarte mult pentru mine…acolo era copilaria mea, amintirile mele, viaţa mea, iar când s-a întamplat acel lucru dureros, am considerat că cineva mi-a ucis copilăria. “Desculţ printre îngeri”…îngerii despre care vorbesc în această carte, unii sunt cu adevărat îngeri, iar alţii sunt nişte îngeri prefăcuţi. Nu am ştiut niciodată să fiu făţarnic, ipocrit, fapt pentru care am avut mult de suferit în viaţă, iar eu printre aceşti îngeri, aş putea să mă consider un suflet desculţ, un înger desculţ.

 Ce ne puteţi spune despre muzica dumneavoastră?

 Am început să scriu muzică în urmă cu 27 de ani. Prima dată am scris muzică religioasă pentru că, fiind un bun creştin, m-am simţit foarte atras de muzica divină, de muzica sacră. Până în prezent, am lansat două volume de pricesne care deja sunt cunoscute, şi un cd de colinde. În toamnă, după 15 septembrie, încerc să realizez volumul 2, adică încă un album de colinde. De la muzica religioasă, am trecut la muzica de inspiraţie folclorică, iar până la ora actuală, foarte mulţi solişti de muzică populară au lansat pe piaţă cd-ul semnat Anghel Pop-muzică şi versuri. Sunt foarte mulţumit, având în vedere că nu am facut nicio şcoală de muzică. Este nativ, este din nou har de la Dumnezeu.

Dacă revenim puţin la arta sculpturii, mărturisesc că am observat în sculpturile dumneavoastră foarte mulţi spini. Ce semnifică aceştia?

Pornim de la cununa de spini a lui Iisus Hristos…spinii înseamnă suferinţă, sânge, durere. În viaţa mea a fost foarte multă suferinţă, iar prin folosirea spinilor în operele mele, mi-am retrăit într-un fel propria viaţă.

Atât în romane, cât şi în poezie, vorbiţi mereu despre dragoste. Ce semnifică ea pentru dumneavoastră?

 Aici o să vă spun chiar un citat dintr-o carte de-a mea: “În viaţă, un singur lucru nu am învăţat învăţând, şi anume să urăsc. Şi nu doar din credinţa că ura nu este de la Dumnezeu, ea fiind numai pământeană. Se întamplă însă ceva luminat în mine, ca un miracol divin, şi care mă îndreaptă întotdeauna cu faţa către dragoste…sufletul meu este, aşadar, o mare de iubire. Aş vrea să topesc totul în jur cu dragostea mea, dar ce să fac Doamne cu marea de iubire a sufletului tău,   într-un ocean îngheţat al urii omeneşti?”. Am putea să mai spunem ce spunea Marin Preda: “Unde dragoste nu e, nimic nu e”, sau porunca lui Dumnezeu “Să vă iubiţi unii pe alţii”…deci,într-adevar, unde dragoste nu e, nimic nu e. M-aş bucura foarte mult dacă, numindu-ne creştini, nu am uita că fără dragoste nu suntem oameni.

 Ce proiecte de viitor mai aveţi?

 Deci, ca proiecte de viitor, vreau din toată inima mea să termin această carte, “Desculţ printre ingeri”, să realizez al doilea album de colinde, şi mă pregătesc foarte intens pentru o nouă expoziţie de sculptură. În rest, cât o să-mi mai dea Dumnezeu har, o să mai scriu şi muzică.

Lavinia-Codruţa RADU, Clasa a XII-a F, Colegiul National “Vasile Lucaciu” Baia Mare

Minunea icoanei Sfantului Mucenic Gheorghe cinstita de zeci de mii de MUSULMANI (video)

Zeci de mii de turci musulmani au venit să se închine la icoana făcătoare de minuni a Sfântului Gheorghe de pe Insula Prinţilor din Turcia.

 În acest an, în ziua sărbătorii Sfântului Marelui Mucenic Gheorghe, Purtătorul de Biruinţă, zeci de mii de turci musulmani s-au adunat la Mănăstirea Sfântul Gheorghe, de pe Insula Prinţilor (la 50 de kilometri de Constantinopol) pentru a comemora sărbătoarea sfântului. Un rând interminabil s-a format în faţa mănăstirii, pentru a se închina la Icoana făcătoare de minuni a Sfântului biruitor.

Ultimele trei dorinte ale lui Alexandru cel Mare

…cu lacrimile curgandu-le pe obraji,generalii au promis imparatului ca-i vor indeplini dorintele.

“Prima mea dorinta “, a spus Alexandru,” este ca doctorii sa-mi duca sicriul fara a fi ajutati de nimeni altcineva”.

Dupa o pauza,el a continuat:”A doua dorinta este ca atunci cand imi duceti sicriul spre groapa,drumul spre groapa sa fie presarat cu aurul,argintul si pietrele pretioase pe care le-am adunat in razboaie.”

Alexandru s-a simtit epuizat dupa ce a rostit aceste cuvinte.S-a odihnit putin si a continuat:”A treia si ultima mea dorinta este ca mainile sa-mi fie lasate sa atarne in afara sicriului .”

Oamenii adunati la capataiul lui Alexandru s-au mirat auzind aceste dorinte ciudate.Dar nici unul nu a indraznit sa-l intrebe ceva.Generalul cel mai iubit de Alexandru s-a apropiat de el,i-a sarutat mana, apoi a tinand-o in dreptul inimii a vorbit :”Marite imparat,te asiguram ca-ti vom indeplini dorintele.Dar spune-ne, de ce aceste dorinte ciudate?”

La auzul acestei intrebari,Alexandru a tras adanc aer in piept si a raspuns:”Mi-ar placea ca lumea sa stie despre cele trei lectii pe care tocmai le-am invatat.Vreau ca doctorii mei sa-mi duca sicriul pentru ca oamenii sa realizeze ca doctorii nu pot vindeca orice boala. Ei sunt lipsiti de putere si nu pot salva un om din ghearele mortii cand ii suna ceasul”.

“A doua dorinta-drumul spre mormant presarat cu aur,argint si alte bogatii este pentru a aminti oamenilor ca nimic din aurul meu nu vine cu mine in mormant.E o pierdere de timp sa alergi dupa atatea bogatii.”

“Si a treia dorinta -mainile lasate sa atarne pe langa sicriu,e pentru a le arata oamenilor ca am venit cu mainile goale in aceasta lume si tot asa plec din ea.”

Scara valorilor umane

Scara valorilor umane contine: sfîntul, eroul, geniul si omul obisnuit – dincolo de acestia situîndu-se infractorul. Sfîntul, eroul si geniul sînt fără voia societătii, care e obligată să-i recunoască. Nimeni nu-ti contestă dreptul la existentă dacă esti om obisnuit, dar nimeni nu trebuie să facă confuzie între tine, sfînt, erou si geniu. Oamenii sînt egali în fata legii, adică trebuie respectati ca atare, dar nu confundati, nu făcuti identici, că e o gogoasă… Nimeni nu-ti contestă dreptul la o viată normală dacă porti masca de om.

Numai că dacă esti mediocru, nu trebuie să te instalezî în vîrf, pentru că nu e nici în interesul tău. Acolo trebuie să stea cei dotati. Sfîntul stă în fruntea tablei valorilor pentru că el face posibilă trăirea absolutului la scară umană. Eroul se consumă făcînd istorie si nedepăsind sfera laicului. Eroul este admirat – asa cum este si geniul – dar nimeni nu i se închină, chiar dacă fapta lui aduce foloase reale omului. În vreme ce sfîntul se situează dintru început în eternitate, eroul moare în istorie, pentru că urma pe care o lasă el, ca om împlinit, este fixată doar în timp si în spatiu.

Petre Țuțea